Deşi este cartea despre poezie a unui poet şi deşi autorul ei îşi ia precauţiile academice de rigoare declinându-şi orice pretenţie de exhaustivitate şi prezentându-şi studiul ca pe un demers mai curând introspectiv decât expozitiv (,,Părerile mele sunt acelea ale unui poet hispano-american: aceasta nu e o disertaţie detaşată, ci o explorare a originilor meleˮ), Copiii mlaştinii, de Octavio Paz, nu doar că întruneşte calităţile unei lucrări temeinice precum spiritul erudit şi critic sau abordarea unor concepte complementare ca tradiţia, modernitatea şi temporalitatea, dar poate fi citită şi ca un text vizionar, aproape profetic. Ceea ce autorul atribuia modernităţii, anume tendinţa de permanentă subminare şi punere în discuţie a propriei substanţe, dar şi criticismul ori nevoia de continuă devenire, sunt caracteristici care pot descrie foarte bine o anumită dinamică accelerată a perimării observabilă în lumea de azi. Noul, nu doar în formele facile de divertisment livrate de reţelele sociale unde actualitatea coincide cu popularitatea (a fi ,,actualˮ- a fi ,,viralˮ), ci în mai toate domeniile de activitate umană (de la ştiinţă la cultură) devine din ce în ce mai mult un instantaneu, un moment rapid substituit de o versiune ulterioară. Acest mod generalizat al tranziţiei ca paradigmă obligatorie, într-un regim deconcertant al provizoratului, nu mai este doar un efect al modei, al superficialităţii la care duce mimetismul în cultură, aşa cum atenţiona cândva poetul-eseist Ștefan Aug. Doinaş şi probabil nici chiar al teribilismului inovării care a însufleţit avangarda. Radicalismul avangardiştilor pare, de altfel, desuet astăzi, fiindcă manifestele sale pentru răsturnarea tradiţiei s-au clasicizat ele însele, noutatea fiind de fiecare dată o stare efemeră. Concepte precum postumanismul sunt percepute în prezent mai curând ca moduri de adaptare la o nouă stare de lucruri de care studiile literare şi culturale iau act ca de o fatalitate, propunând soluţii şi alternative la o paradigmă umanistă care a eşuat 1.
Oricâte diferenţe se pot semnala, însă, între progresismul modernist şi cel contemporan, esenţială rămâne această mobilitate a spiritului, tranziţia, dispersia pe care Octavio Paz o văzuse ca esenţă a spiritului modernităţii. Întâlnindu-se, sub acest aspect al antimodernismului ca trăsătură a modernităţii, cu Antoine Compagnon, poetul-eseist mexican sintetizează exemplar negarea de sine a modernului ca ferment al devenirii şi ca unică modalitate a modernităţii de a fi ceea ce este: ,,Opoziţia epocii acţionează chiar în interiorul ei. A o critica este una dintre caracteristicile spiritului modern; şi, chiar mai mult, un mod de a o împlini. Epoca modernă este o perioadă a schismei şi a negării de sine, o eră a criticii. S-a identificat pe ea însăşi cu schimbarea, la rândul său, cu critica, şi amândouă cu progresul. Arta modernă este modernă pentru că e critică.ˮ2 Discutând concepţia modernă despre timpul liniar, ,,irepetabil şi secvenţialˮ, opus celui ciclic postulat de societăţile arhaice, Octavio Paz ajunge la o intuiţie foarte exactă a modului în care idealul perfecţiunii şi-a schimbat modul de realizare, mutându-se din eternitate într-un prezent lunecos, în continuă devenire. Fiind ,,o despărţireˮ periodică de noi înşine, epoca modernă instituie o lege a schimbării şi reevaluării sinelui şi a celuilalt, într-un efort sisific de adaptare care nu obţine niciodată satisfacţii durabile, ca o condamnare la neodihnă: ,,Ca şi cum ar fi una din acele pedepse imaginate de Dante (…), ne căutăm pe noi înşine în alteritate, ne găsim acolo, şi, îndată ce ne contopim cu cel pe care l-am creat şi care e doar propria noastră reflectare, ne rupem de această apariţie fantomatică şi alergăm din nou în propria-ne căutare, urmărindu-ne propria umbră.ˮ3
Considerând istoria singura arenă posibilă pentru manifestarea aspiraţiei către perfecţiune şi mai ales deplasând această aspiraţie de la nivelul subiectului uman spre cel al speciei, aşadar dinspre individual spre colectiv (,,Personajul principal al acestei drame temporale nu mai este sufletul individual, ci entitatea colectivă, specia umanăˮ), modernitatea, aşa cum o descrie Octavio Paz, seamănă tot mai mult cu imaginea literaturii minore ca expresie a spiritului unei comunităţi, în contrast cu ,,literatura maeştrilorˮ concepută ca produs al unei individualităţi, pe care, cu binecunoscutul lor apetit teoretizant, o configurează Gilles Deleuze şi Félix Guattari în Kafka. Pentru o literatură minoră: ,,Maşina literară preia astfel ştafeta unei maşini revoluţionare ce va să vină, dar nu din motive ideologice, ci pur şi simplu pentru că numai ea este determinată să întrunească condiţiile unei enunţări colective care, în rest, lipseşte cu desăvârşire în acest mediu: literatura este afacerea poporului.ˮ4 Această condiţie a poetului ca voce exponenţială a unei minorităţi echivalează, în acord cu cele trei trăsături definitorii ale literaturii minore identificate de cei doi teoreticieni (,,deteritorializarea limbii, branşarea individualului la imediat-politic şi asamblajul colectiv de enunţareˮ5), cu celebra ,,moarte a Autoruluiˮ proclamată de Roland Barthes în perioada lui structuralistă, cu dispersia, aşadar, a subiectului enunţării. Pe lângă considerarea prezentului istoric drept singura realitate posibilă, singurul perimetru autentic al fiinţării şi împlinirii, modernitatea reevaluează, astfel, condiţia autorului. Octavio Paz găseşte anticipări ale acestei pulverizări a auctorialităţii în viziunea baudelairiană a poetului ca translator, ca interpret al ansamblului de semne care este lumea: ,,nici cealaltă idee care-l obseda pe Baudelaire nu-i mai puţin ameţitoare: dacă universul este un semn, o limbă codificată, «ce e poetul, în cel mai larg sens al cuvântului, dacă nu un traducător, un decodificator?»ˮ6 O viziune care pregătea asimilarea structuralistă a autorului cu o instanţă care doar activează potenţialul literar al unităţilor semantice purtătoare de sens estetic: ,,Poet nu înseamnă autor în sensul traditional al cuvântului; el e un moment de convergenţă a diferitelor voci ce se împletesc într-un text, (…) iar subiectul e, într-un fel, o cristalizare neprevăzută a limbii.ˮ 7
A rămas ocultarea prezenţei autorului doar un apanaj al structuralismului? Nicidecum. Dacă teoria literară a consemnat ,,întoarcerea autoruluiˮ, după faza structuralistă (ne amintim substanţialul studiu al lui Eugen Simion, Întoarcerea autorului), fluctuaţiile destinului acestei instanţe sunt departe de a se fi încheiat. În locul lingvisticii care îndeplinise, după psihanaliză, rolul disciplinei-pilot în vremea lui Michael Riffaterre şi Gérard Genette, sociologia literară cunoaşte de câtva timp o ascensiune notabilă, cu rezultate semnificative în recontextualizarea unor texte clasicizate şi în punerea literaturii române în dialog cu alte literaturi din zona central-europeană, reperându-se bazine semantice comune. Autorul continuă şi azi ,,să moară puţinˮ, vorba lui Marin Sorescu. Dar nu numai el, ci şi criticul. Figura criticului ca autoritate, ca instanţă legitimatoare în câmpul literar (ca să folosim tot un termen de sociologie literară ,,marcaˮ Pierre Bourdieu) pare astăzi să aparţină unei lumi care a apus. ,,Liniile de fugăˮ pe care le teoretizaseră Deleuze şi Guattari şi nevoia permanentă a modernităţii de a se depăşi, într-un provizorat continuu, descrisă de Octavio Paz, într-un univers literar în care ,,Poetul dispare în spatele vocii sale, o voce care îi aparţine deoarece este glasul limbii, a niciunuia şi a tuturor.ˮ, sunt variaţiuni pe aceeaşi temă. Instabilitate, incapacitatea sedimentării informaţiei în forme fixe, contradicţie, ,,fakeˮ, demontarea mitului creatorului inspirat, dar şi a relevanţei criticii ,,de gustˮ, ,,creatoareˮ, tot mai mult înlocuită cu studiile cantitative, menite să asigure obiectivitate şi o doză în plus de relevanţă şi legitimitate studiilor umaniste, marchează, pe alte coordonate, deteritorializarea deleuziană, dar şi o continuare a ceea ce Octavio Paz văzuse foarte bine în ,,foameaˮ de prezent şi istoricizarea existenţei moderne în care schimbarea continuuă devine lege universală.
Referințe
1 Cf. Emanuel Lupaşcu, Strategii ale discursului critic despre postumanism: concepte, direcţii, metaistorii, în Transilvania, nr. 2/2024.
2 Octavio Paz, Copiii mlaştinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Știinţă, 2017, p. 172.
3 Ibidem, p. 51
4 Gilles Deleuze, Félix Guattari, Kafka. Pentru o literatură minoră, Bucureşti Editura Art, 2007, p. 30.
5Ibidem, p. 31.
6Octavio Paz, op. cit., p. 89.
7Ibidem, p. 182.
Bibliografie
Octavio Paz, Copiii mlaştinii. Poezia modernă de la romantism la avangardă, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Știinţă, 2017.
Gilles Deleuze, Félix Guattari, Kafka. Pentru o literatură minoră, Bucureşti, Editura Art, 2007.
Eugen Simion, Întoarcerea autorului. Eseu despre relaţia creator-operă, Bucureşti, Editura Minerva, 1993.
Emanuel Lupaşcu, Strategii ale discursului critic despre postumanism: concepte, direcţii, metaistorii, în revista Transilvania, nr. 2/2024.