Statul muntean a intrat în contact cu forțele otomane în secolul al XIV-lea și domnitorul Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) a reușit să reglementeze relațiile cu noua putere balcanică, principiile stabilite rămânând valabile până-n anul 1666. Domnitorul Radu Leon constata însă că autoritățile locale nu se mai temeau de puterea sultanului și comiteau abuzuri împotriva supușilor români, cei ce aveau un alt statut în raport cu restul populației imperiului.

Domnitorul muntean a trimis o plângere către padișah pentru a se obține o înaltă poruncă sultanală în vederea eliminării practicilor ilegale ale funcționarilor mărunți de pe linia Dunării. Aceștia își permiteau să-i bată pe locuitorii români care pescuiau sau tăiau lemne în insulele ce se întindeau între Călărași și Brăila. Era o regiune pe care puteau s-o valorifice populația din Țara Românească și din Imperiul otoman cu condiția să fie plătite dările stabilite de autorități. Supușii munteni plăteau taxele către conducerea de la București și nu puteau fi impozitați de către reprezentanții Constantinopolului. Funcționarii mărunți din regiune își permiteau însă să-i bată pe muntenii creștini și să le ceară câte 20 – 30 de guruși, monede mari de argint. Un astfel de ban de argint putea să fie prețul unei oi. Venalitatea funcțiilor impunea acumularea rapidă de avere prin orice mijloace și cinstea nu conta pe linia fluviului.

Sultanul Mehmed al IV-lea, cel renumit sub denumirea de Vânătorul pentru că uita de treburile statului când pornea după pradă prin pădurile nesfârșite, a trimis o poruncă fermă către beilerbeiul Silistrei, cel ce controla regiunea din punct de vedere militar, și către cadiii de Hârșova și Silistra, judecători ce erau obligați să respecte prevederile înțelegerilor cu domnitorii munteni și, mai ales, prevederile legii sfinte islamice, cea care nu permitea abuzurile împotriva supușilor creștini. Conducătorul imperiului recunoștea astfel că Țara Românească avea un statut special și era diferită de restul statului otoman, ceea ce nu puteau să înțeleagă dregătorii mereu dornici de trai bun prin orice mijloace.

Voievozii statului muntean au reușit să păstreze autonomia în raport cu puternicul vecin de la sud de Dunăre, dar luptele pentru tron au favorizat abuzurile celor care erau dornici să se îmbogățească din jafurile comise în zonele pustii dintre cele două brațe ale fluviului. Dregătorii otomani făceau totul pentru a acumula avere prin cele mai dure procedee, obsesia pentru arginți ducând la încălcarea legilor ce aveau drept sancțiuni chiar pedepse cu moartea.