Statul totalitar din peninsula înconjurată de apele Mării Mediterane ar fi fost condus după reguli noi, eficiente și revoluționare, dar datele anuarului statistic nu indică o transformare revoluționară a schimburilor pe relația cu România, fost aliat în timpul Primului Război Mondial. Conducerea de la Roma era specializată în vorbe și nu în fapte, ceva specific multor dictatori.

Importurile din Italia au fost de numai 36.028 t, ceea ce era departe de posibilitățile economiei peninsulare. Industria metalurgică a oferit puțină marfă pentru ceea ce căutau românii și numai 325 de tone de produse din fier au pornit spre est. Dacă se ține cont de valoarea monedelor, ar fi trebuit să existe mșini și utilaje industriale mai ieftine decât cele din Anglia și Franța, dar n-au fost găsite decât 180 t pentru noile fabrici românești. Prea puțin pentru a se putea discuta despre relații comerciale eficiente și stabile. Nici vehiculele nu erau prea solicitate pe piața românească și numai 186 de tone au trecut prin vămi, derizoriu în raport cu posibilitățile ambelor părți.

Italia rămânea mai mult un client pentru mărfurile românești și chiar era loc de extindere. Se putea înregistra și o creștere a prețurilor, exagerat de mici la petrol. Combustibilul era mai ieftin decât cerealele, ceea ce demonstrează că nu se negocia prea bine pe piața mondială și afaceriștii din România erau interesați să scoată profit din cantitate și mai puțin din calitate. Au fost trimise spre porturile italiene 635.813 tone de petrol și abia a fost obținută suma de 729.835.000 lei. Chiar dacă Italia era lipsită de combustibil lichid, prețurile oferite erau scăzute în raport cu alte state. Patronii din România forțau exporturile pentru a obține totuși valută. Cerealele au fost mult mai bine cotate și cele aproape 300.000 t au adus puțin peste 770 milioane de lei.

Conducerea de la Roma n-a fost interesată în mod deosebit de relațiile cu România și dacă piața era mult mai mare decât cea din Ungaria. A fost o apropiere de regimul dictatorial din țara vecină și chiar au fost raporturi interesante cu Uniunea Sovietică. Diferențele ideologice erau depășite atunci când existau interese comune. Seceretul era că ambele dictaturi cumpărau cantități apreciabile de armament scump și ideea de forță era iubită în cele trei centre de putere. Benito Mussolini nu iubea democrația și România. Chiar dacă au fost plasate comenzi de armament, ura dictatorului rămânea vie și profundă. Așa se explică de ce existau probleme economice în peninsulă și populația italiană avea prea puține mărfuri sau prea scumpe.