Conducătorul marelui stat socialist a rostit un amplu discurs în iunie 1988 despre ceea ce s-a realizat după hotărârile luate la Congresul al XXVII-lea al P.C.U.S. și documentul publicat în traducerea autorităților sovietice a fost distribuit și prin România socialistă. Tirajul mic n-a permis însă ca materialul să ajungă la mase, ci a fost păstrat la nivel de autorități centrale și abia după 1989 a ajuns prin anticariate și biblioteci. Documentul comunist este deosebit de interesant, reflectă gândirea aparent progresistă a liderului de la Kremlin și situația din vastul imperiu ideologic.

Mihail Gorbaciov era absolut nemulțumit de ceea ce exista în statul construit după ideile lui Stalin. Considera că domeniul comerțului și al serviciilor este într-o stare deplorabilă și industria nu oferă bunuri prin care să fie atrase fondurile disponibile în buzunarul populației. Chiar dacă statul comunist era altfel organizat decât lumea capitalistă, banii se supuneau regulilor universale și era obligatoriu să circule cât mai repede pentru o bună funcționare a economiei. Dacă rămâneau în posesia populației, înseamnă că fabricile și bugetul erau lipsite de fonduri și astfel întreaga economie era dereglată.

Situația era mai mult decât catastrofală în concepția lui Mihail Gorbaciov și se recomanda creșterea cantităților de bunuri de larg consum pentru sporirea veniturilor la buget. Disperarea era deosebit de mare și se recomanda ca întreprinderi ale industriei grele și chiar uzine militare să treacă la realizarea de mărfuri care să fie vândute populației sau să fie utile la export. Economia sovietică se sufoca din cauza cheltuielilor militare și, în ciuda măsurilor luate, tot s-a prăbușit în mod vizibil după 1991. Era o iluzie că Uniunea Sovietică era o mare putere, imaginea falsă fiind susținută de uriașele fabrici de armament, cele ce consumau energiile unor orașe întregi. Acolo ajungeau minereurile, cărbunele și energia electrică, toate prelucrate de cei mai buni angajați. Eforturile industriale dirijate spre distrugere generau însă cheltuieli ce istoveau bugetul țării în defavoarea aprovizionării cu alimente, haine, mobilă și electrocasnice. Mihail Gorbaciov constata cu amărăciune că fabricile industriei textile au rămas cu tehnologii învechite, care epuizau muncitorii. Munca manuală grea și prost plătită determina plecarea cadrelor spre alte domenii de activitate. Statul, singurul patron din lumea comunistă, oferea salarii proaste celor ce realizau hainele și pantofii cetățenilor sovietici. Rezultatul final consta din mărfuri de calitate îndoielnică, achiziționate numai pentru că nu exista altceva în magazine.

Mihail Gorbaciov a încercat să schimbe câte ceva, dar deja era prea târziu din cauza evoluțiilor tehnologice ce realizaseră un abis între economia planificată și cea concurențială. Nicolae Ceaușescu a avut o altă concepție și a menținut stilul stalinist de dirijare a producției industriale și s-a realizat în continuare a finanțării industriei grele. Regimul s-a prăbușit în decembrie 1989 și a urmat căderea fabricilor ce nu făceau ceva vandabil pe piața internă și nici la export nu mai erau mărfuri de calitate și care să depășească produsele capitaliste.