Istoricii din lagărul comunist au muncit mult pentru a demonstra că statul sovietic a fost luat prin surprindere de forțele Wehrmachtului și așa se explică de ce tancurile cu cruci au reușit să ajungă până la periferiile Moscovei și ale Leningradului. Au căzut orașe strategice precum Kiev, Harkov și Odessa. Au fost pierdute armate întregi și înfrângerile de pe front au fost fără precedent în istoria contemporană. Cele mai bune trupe și mase de tancuri și avioane au fost pierdute. Inamicul a capturat depozite imense cu tot ceea ce era necesar ducerii războiului sau altele au fost distruse. Militarii germani erau impresionați de cât au reușit să captureze și să nimicească din Armata Roșie. Totul părea pierdut, dar în decembrie 1941 rezervele din partea asiatică și anotimpul alb au acționat împreună pentru a respinge spre vest trupele naziste epuizate și înghețate. Rezistența înverșunată a unităților germane și atacurile sovietice pe fronturi largi au dus la limitarea rezultatelor unei acțiuni ofensive ce părea să aibă șanse de reușită.

Explicația privind secretele concentrării inamice a fost găsită drept puerilă chiar de către Kremlin și experții plătiți pentru prezentarea adevărului de partid și de stat au primit voie să scrie că Iosif Stalin trăia în lumea lui și a avut încredere în Hitler și nu în generalii sovietici. Se temea de Wehrmacht și n-a dat ordin de mobilizare a trupelor și a uzinelor. Dictatorul sovietic a fost acuzat de toate relele și s-a mers înainte cu explicația că trupele sovietice n-au fost pregătite și dotarea era net inferioară părții germane. S-a făcut totul pentru a demonstra că Armata Roșie era într-o stare jalnică și s-a permis să se scrie despre epurarea făcută din ordinul lui Iosif Stalin în rândurile ofițerilor capabili.

Alexander Werth a fost un jurnalist și istoric care a scris despre Al Doilea Război Mondial și chiar a fost corespondent britanic pe Frontul de Est. A fost bine tratat de către oamenii lui Stalin și a scris o carte tradusă în tot lagărul socialist. Era exact pe gustul Kremlinului și s-a găsit hârtie topografică din belșug pentru tomul stufos. Chiar dacă ar fi trebuit să fie un scriitor corect, originile ruse și-au spus cuvântul și a încercat să promoveze punctul de vedere al Moscovei. A scris negru pe alb că n-a existat pregătire de război, dovadă fiind numărul mic de tancuri moderne de tip T-34 disponibile la trupe. Conducerea de la Moscova, personal tovarășul Stalin, a fost de vină pentru această dezvoltare lentă a producției. Erau numai 967 de exemplare în partea de vest a Uniunii Sovietice.

Matematica lui Alexander Werth este deosebit de interesantă. Erau 967 de mașini și acestea erau puține. Dacă se face referire la totalul blindatelor de la graniță, T-34 reprezenta cam 28% din tot ceea ce avea Hitler pregătit de invazie sau cam o mașină sovietică la 3,5 tancuri inamice.

Se poate spune că n-a fost pregătire și că inamicul avea o superioritate numerică zdrobitoare împotriva bietelor T-34. Alexander Werth a aplicat tactica oricărui agent al statului sovietic și a numărat toate tancurile germane în raport cu cele moderne sovietice. Această superioritate era obținută prin adunarea mașinilor de tip Panzer I, Panzer II și Panzer III cu tun de calibrul 37 mm. Nici cele cu origine în Cehoslovacia nu erau mai bine utilate. Aveau blindaj de cel mult 25 mm și era realizat din oțel friabil și chiar prins în nituri, cele ce la o lovitură directă deveneau adevărate gloanțe în cutia blindată. Gura de foc de calibrul 37,2 mm era derizorie în lupta dintre cuirasatele terestre. Doar Panzer III cu tun de calibrul 50 mm și Panzer IV se puteau duela cu un T-34 cu ceva șanse, condiția fiind ca echipajele să manevreze rapid pentru a realiza flancarea blindatului sovietic. Atacul frontal era sinucidere curată și se recomanda în 1942 să fie cel puțin două blindate germane împotriva unuia sovietic.

Iosif Stalin era informat despre numărul de T-34 ce se afla în dotare și ceea ce se lucra în fabrici. Se subînțelege că unele mașini erau la trupe, altele se aflau în vagoane și multe se găseau în diferite faze de asamblare. Dacă se ia în considerare numai caracteristica lui T-34 privind dotarea cu un tun de calibrul 76,2 mm cu țeavă lungă, raportul de forțe era de 967 la zero. Liderul de la Kremlin cunoștea ceea ce avea Hitler în dotare și nu considera că este un pericol pentru trupele sovietice. Armata Roșie dispunea de un tanc ce părea desprins din viitor, chiar dacă proiectanții mai aveau de corectat unele erori. Unii ofițeri germani și apoi istorici au scris că T-34 nu era bine finisat și că astfel a fost afectată imaginea mașinii și eficiența în luptă. Stalin avea o altă abordare a producției de război. Blindatele urmau să iasă cât mai repede din uzine și astfel să fie efectuată cât mai repede dotarea diviziilor de tancuri. Erau utilizate inițial pentru consolidarea marilor unități echipate cu modele mai vechi și apoi se putea trece la renunțarea la ceea ce era vechi. Se renunțase în 1941 la asamblarea de tancuri vechi, considerate uzate moral. T-34 putea să fie distribuit în număr mic chiar diviziilor de infanterie în vederea creșterii puterii de foc în lupta cu mitralierele și cu tunurile anticar.

T-34 a fost proiectat astfel încât să satisfacă mai multe cerințe venite din partea militarilor și, îndeosebi, din cea a generalului D. G. Pablo. Blindajul frontal era proiectat înclinat și astfel proiectilele ricoșau. Proiectilele perforante aveau de străpuns un strat gros de 45 mm, dar înclinarea mărea mult sarcina obuzelor germane. Turela avea forme rotunjite ce permitea o limitare a cantităților de oțel utilizate și masa era astfel redusă. Tancul T-34 ajungea să fie suficient de puternic, dar să aibă masa redusă astfel încât să poată trece prin zonele cu terenuri moi. Era cel mai ușor tanc modern cu blindaj antiobuz și a demonstrat mai târziu că poate să fie utilizat în orice fel de misiuni. Tunarii germani au constatat cu uimire că proiectilele de 37 mm sunt aproape neputincioase și nici cele de 50 mm nu reușeau prea multe de la distanță împotriva părții frontale. Proiectilele explozive venite de pe tanc erau suficiente să distrugă bateriile, dar mulți tanchiști preferau să strivească tunurile de calibrul 37 mm cu șenilele. Proiectanții germani n-au reușit să conceapă forme asemănătoare cu cele de la mașinile sovietice și au rămas la aspectul de cutie colțuroasă.

Industria germană nu avea un tanc modern trimis pe front, dar se consideră că Adolf Hitler a reușit să doteze Wehrmachtul spre perfecțiune. Realitatea a fost că asaltul din 22 iunie 1941 a fost declanșat în cel mai prost moment pentru partea sovietică și așa se explică de ce Panzerele au ajuns până la Moscova. Comandanții sovietici dispuneau în secret diviziile la granița de vest, dar n-au apucat să formeze dispozitivul de atac. Aveau ordine clare și au fost zăpăciți de noua situație tactică și strategică. Măsurile defensive n-au fost luate la timp și astfel dezastrul a fost amplificat, mai ales că Moscova insista să se atace permanent.

Alexander Werth a fost un exemplu despre cum poare să fie prelucrat un scriitor dornic să se afirme și care avea la dispoziție informații din lumea sovietică. Fiind convins că Uniunea Sovietică este o organizare statală pozitivă, jurnalistul britanic a scris cât mai obiectiv după părerea lui, dar datele oferite au fost micșorate prin sursele comuniste și interpretările preluate au fost prezentate astfel încât să denatureze întregul text.

Trebuie să dispară din orice tratat de Istorie povestea că Armata Roșie nu avea tancuri multe și bune, cazul T-34 la 22 iunie 1941 fiind cel mai bun exemplu despre cum istoricii pot face interpretări false din diferite motive și apoi poveștile sunt repetate până devin adevăr istoric.