Oamenii contemporani tot vorbesc cu admirație despre trecutul comunist al României și spun că înainte exista o industrie puternică și astfel locuitorii patriei socialiste aveau locuri de muncă și prosperitate. Uită însă să spună că lagărul românesc din cadrul lagărului comunist era cel în care nu se găseau pâine, benzină, energie electrică și căldură. Oare cum era posibil ca o economie declarată înfloritoare să fie ineficientă și depășită de concurența de la nivel planetar?

Explicația este una absolut simplă: supradimensionarea industriei metalurgice. Această dezvoltare s-a făcut în conformitate cu ideile lui Stalin și Gheorghe Gheorghiu-Dej a început uriașul complex de la Galați, cel care a fost construit pe un teren instabil cu mari costuri. A urmat apoi un coșmar logistic din cauză că în regiune nu se aflau minereuri, cărbune, curent electric și o dezvoltată rețea de transport naval și feroviar. Oțelul era obținut numai pe baza produselor din import și acestea erau achiziționate pe bază de valută forte. Furnalele de la Galați prelucrau cantități impresionante de minereu de fier și numai în anul 1981 ar fi fost aduse 15 milioane de tone de materie primă. Acestea necesitau multă energie și au fost importate peste șapte milioane de tone de cărbune și de cocs.

Chiar dacă erau astfel de producții metalurgice pe baza materiilor prime importate, regimul de la București tot mai avea nevoie de produse din fier pentru prelucrare superioară. Au fost aduse în 1981 285.900 t de fontă, cea care putea să fie rafinată în oțel. Feroaliajele duceau la obținerea de sortimente superioare de aliaje și au sosit 148.900 t. Au fost aduse 894.100 t de laminate și 96.200 t de țevi din materiale feroase. Se făceau eforturi deosebite în vederea atingerii unor producții record în domeniul care-i fusese drag lui Iosif Stalin și conducerea de la București făcea totul pentru a fi pe gustul celui care a rămas o adevărată icoană pentru lumea comunistă și după condamnarea venită din partea lui Hrușciov.

Problema era că la nivelul anului 1981 producția de oțel se realiza prin aducerea de materii prime de pe alte continente și statul român, singurul client de pe piață, era obligat să plătească transportul și astfel oțelul ieșea mai scump decât cel livrat de către Brazilia. Se găsea destul de mult aliaj pe piață și astfel prețul lingourilor sau al produselor grele nu putea să fie unul deosebit. Combinatul metalurgic de la Galați funcționa deoarece statul comunist oferea toate facilitățile posibile și prelua o mare parte din producție. Situația s-a schimbat după 1989, renunțarea la înarmare și pierderea piețelor de desfacere din cadrul lagărului socialist ducând la prăbușirea întregii economii planificate.

Economia României socialiste a fost una de război și o mare parte din oțel intra în componența armamentului livrat armatei, drept ajutor internațional sau la export la prețurile stabilite împreună cu partenerii. Cum aceștia erau din state slab dezvoltate, conducerea de la București era generoasă ideologic și oferea armele pe credit. A fost normal să se ajungă la o situație de sărăcie și de înfometare, oamenii rămânând doar cu iluzia că s-a plătit datoria externă pentru fericirea maselor de români.