Ziua de 30 ianuarie 1933 a fost cea în care la putere a ajuns un om despre care se spunea și zicea că va realiza ceva revoluționar pentru poporul german pentru o mie de ani. Un singur om putea să știe și să facă totul pentru un neam care-și pierduse busola după înfrângerea din prima conflagrație mondială. Se anunțau transformări cum nu se mai văzuseră și numai o elită de supraoameni dezvoltați din punct de vedere fizic și psihic ar fi urmat să revoluționeze lumea germană.

Adolf Hitler a venit la putere înconjurat de elită nazistă și acești colaboratori au primit puteri deosebite în ierarhia de stat. Oameni noi au intrat în partid și toți se declarau susținători ai ideilor Führerului. Propaganda susținea că existau gânditori de valoare și care au reușit să confirme prin dezvoltarea industriei, a armamentului și a organismului militar. Istoricii de astăzi și pasionații de tehnică sunt uimiți și încântați de calitatea armelor germane, cele care au făcut prăpăd în rândurile adversarilor. Ideile revoluționare au schimbat fața războiului.

Principala armă de luptă pentru infanterie a fost pușca denumită Kar 98k, o variantă mai scurtă a modelului din Primul Război Mondial, dar care putea să ofere performanțe deosebite datorită cartușului puternic. Cele cinci cartușe puteau să lanseze gloanțele cu precizie la peste 500 m și atașarea unei lunete transforma gura de foc în cel mai periculos instrument militar din primele linii pentru trageri împotriva țintelor izolate. Puterea de perforare a gloanțelor era de 5 mm de oțel la 100 m, deci nu exista cască care să reziste la lovituri directe. Cum conflictul a devenit de masă, producția a devenit industrială și s-a ajuns la un total de 14.600.000 de exemplare ce aveau durata de viață nelimitată de numărul de lovituri.

Autoritățile de la Berlin au dezvoltat un adevărat cult pentru Kar 98k deoarece se fabrica repede, folosea muniție standardizată și putea să lanseze până la 15 lovituri pe minut în cazul unui tir susținut.

Gura de foc a fost respectată pe câmpul de luptă și era deosebit de periculoasă în mâna unui trăgător antrenat. A fost tot o armă – minune și se poate constata că specialiștii germani au fost revoluționari în ceea ce inventau. Problema era că pușca aparținea trecutul prin faptul că se încărca manual și o mânuire rapidă a închizătorului ducea la pierderea liniei de ochire și la scăderea drastică a preciziei. Kar 98k era depășită complet de evoluția din domeniul armamentului.

Sovieticii au introdus în producția de serie semiautomatul SVT-40 de calibrul 7,62 mm, muniția folosită fiind puternică pentru tir la distanță. Specialiștii germani au avut la îndemână mii de arme de captură, dar n-au putut să înțeleagă ideile fundamentale ale producătorilor sovietici. Arma se încărca automat și trăgătorul doar apăsa pe trăgaci. Nu era greu de asamblat și circa 1,6 milioane de exemplare au fost trimise spre front. Producția a fost limitată în urma afectării grave a economiei sovietice de pătrunderea tancurilor Wehrmachtului și s-a folosit arma Mosin – Nagant în varianta modernizată, simplu de întreținut. SVT-40 mai avea un avantaj ce era mult mai vizibil decât mecanismul de automatizare: încărcătorul. Dacă partea germană folosea câte cinci cartușe, militarii sovietici beneficiau de încărcătoare cu câte 10 lovituri, ceea ce era un mare avantaj.

Trupele americane au fost trimise pe front cu pușca M1 Garand, cele cu încărcare manuală fiind păstrate pentru tir de precizie. Era tot semiautomat și avea un încărcător cu opt cartușe, cel ce era aruncat după ultimul foc. Arma putea să fie astfel mai repede încărcată și se ajungea la cel puțin 40 de focuri pe minut. Puștile au fost livrate din 10 ianuarie 1941 câte 600 de exemplare pe zi și la sfârșitul anului trupele erau complet dotate.

MP-40 a fost pistolul-mitralieră emblematic al infanteristului german, dar realitatea din spatele propagandei a fost că pușca cu încărcare manuală a rămas gura de foc de bază. Dacă statul nazist n-a oferit armament suficient și de calitate, luptătorii Wehrmachtului s-au descurcat cu ceea ce au capturat prin depozite sau pe câmpul de luptă. Chiar puștile realizate de cei numiți suboameni erau considerate utile pe front și numai problemele legate de aprovizionarea cu muniții au limitat folosirea tehnicii străine.

Infanteria sovietică și cea americană erau în avantaj atunci când era vorba de respingerea asalturilor inamice. Puterea de foc era utilă și-n timpul unei ofensive.

Istoricii și pasionații de tehnică laudă armamentul performant precum rachetele V2, dar infanteria germană era înzestrată ca la 1900. Au fost eforturi de reducere a decalajului tehnic, dar nu s-a reușit recuperarea timpului pierdut.