Există prin cărțile de Istorie contemporană ideea că în perioada denumită acum interbelică nu s-a dezvoltat destul de mult economia României și au fost identificate diferite cauze ale acestei rămâneri în urmă. S-a inoculat treptat teza că numai și numai partidul adus la putere de tancurile sovietice a fost responsabil cu progresul economic al țării.

Realitatea din anuarele statistice ale epocii este complet diferită de ceea ce cred istoricii contemporani, cei ce parcă sunt miloși cu autoritățile impuse de Moscova. Au fost importate în anul 1929, cel care cică a fost de debut al Marii Crize Economice, o cantitate de 51.491 t de mașini și utilaje necesare în fabrici și acestea puteau să fie în mare parte în funcțiune și peste ani. Turbinele de la Hidrocentrala Dobrești încă mai sunt în producție și după ce curentul electric a pornit spre capitală în 1930.

Au fost aduse în țară și 16.396 t de autovehicule și statul român începea să aprecieze mijloacele motorizate pentru transport. Și locuitorii cu dare de mână începeau să fie atrași de automobile și patronii de camioane. Erau încă probleme legate de finanțare și de aprovizionarea cu combustibil la nivelul întregii țări, cele mai multe mașini fiind concentrate în București și Prahova.

România Mare se punea în mișcare și trecea la un consum ridicat și de metal adus din import în formă brută sau prelucrat. Fierul era în centrul atenției și au fost cumpărate 352.260 de tone. Începea să fie modelat în locomotive sau să intre în structura de rezistență a clădirilor înalte. Tabla începea să fie la mare căutare în locul acoperișurilor din paie, șiță sau țiglă. Era mai rezistentă și mai ușor de montat. Varianta plumbuită era asigurată împotriva ruginii timp de decenii.

Mulți contemporani au scris că nu se schimba ceva în țară, dar alți oameni simțeau ritmul apăsător al modificărilor impuse de motorizare.