Primul război Mondial continua cu furie în 1916, dar cele două alianțe militare se vedeau blocate în fața binomului mitralieră – sârmă ghimpată. A fost o mare surpriză din 1914 și nu s-a găsit o soluție eficientă pentru rezolvarea problemei. Se căuta o armată proaspătă și care să acționeze pe un nou front în vederea risipirii și măcinării forțelor inamice, ceea ce se potrivea cu poziția geografică a României. Conducerea de la București a considerat că oferta Antantei se potrivește cu dorințele de realizare a unității statale românești și s-a intrat în conflict în noaptea de 27 spre 28 august 1916. Toate părțile implicate în război au fost surprinse de acțiunea trupelor române. Comandamentul german spera că ofensiva va începe după strângerea recoltei. Partea austriacă se aștepta la un atac după ce s-ar fi întărit frontiera. Partea română considera că inamicul nu are suficiente divizii pentru acoperirea frontului și că luptele vor fi de scurtă durată. Aliații englezi nu credeau că România va intra în focul bătăliilor.

Generalii români au considerat că operațiunile militare vor fi în viteză și dotarea cu tunuri Krupp de calibrul 75 mm părea potrivită pentru sprijinirea batalioanelor de infanterie. Proiectilele erau ușoare, dar cadența ridicată le făcea periculoase împotriva unităților surprinse în teren deschis sau la asalt. Erau 624 de guri de foc și păreau suficiente pentru atacul împotriva unor regimente cu rândurile rărite și slab dotate. Situația s-a schimbat după sosirea trupelor germane antrenate și trecute deja prin focul luptelor de amploare. Batalioanele de infanterie erau sprijinite și de tunuri de calibrele 53 și 57 mm, guri de foc ce puteau fi utile în neutralizarea mitralierelor sau pentru respingerea unor atacuri ale companiilor inamice. Folosite corect, aceste piese ușoare de artilerie erau capabile să impresioneze o trupă aflată în poziție defavorabilă.

Ar fi fost necesare multe obuziere performante prin tragere rapidă, dar se aflau numai 120 de exemplare de tip Krupp, calibrul 105 mm, model 1912. Obuzul de 15,7 kg era suficient de puternic pentru a distruge fortificațiile de campanie și pentru a neutraliza artileria inamică trimisă prea aproape de linia frontului. Existau și tunuri Krupp, calibrul 105 mm, model 1891/1916 ce aveau proiectile de 16 kg și o bătaie de 9 km, utile pentru foc de contrabaterie. Erau numai 60 de exemplare și nu era ușoară deplasarea în teren moale sau accidentat. Cele 31 de obuziere Krupp, calibrul 120 mm, model 1901 au fost primul obuzier care dispunea de sistemul denumit cu sapă elastică pentru revenirea țevii în poziția inițială după o tragere. Obuzul exploziv lansat spre obiectiv avea 21 de kilograme și era util în distrugerea fortificațiilor.

Conducătorii armatelor române au fost surprinși de dificultățile legate de coordonarea operațiunilor militare cu mase de oameni, animale și tunuri, dar nici cei inamici nu erau mai puțin uimiți de comportamentul ofițerilor români. Se considera că lipsa de eficiență a armelor a pornit de la modul în care au fost dirijate marile unități, deplasarea lentă permițând aducerea de forțe din adâncimea teritoriului sau chiar de pe linia frontului.

Dotarea bateriilor de artilerie ar fi fost satisfăcătoare numai și numai în luptele cu o putere de dimensiunile Bulgariei, dar sosirea surprinzătoare a diviziilor germane a dus la un dezastru în toamna anului 1916. Mai mult. Comandanții români au pus accent pe atacurile la baionetă în teren deschis și infanteria a suportat pierderi grele și s-a ajuns la imposibilitatea acoperirii întregului front, ceea ce a permis realizarea de manevre de învăluire cu unități specializate pentru luptele în munți. Sosirea armamentului francez a dus la o schimbare a situației în ceea ce privește puterea de foc, dar era prea târziu pentru a se mai relua acțiunile ofensive. A trebuit să se treacă la refacerea și instruirea trupelor în vederea susținerii campaniei din 1917. Noile tunuri și proiectile au sosit din 1916, dar masa a fost realizată în anul următor. Militarii români au fost surprinși de ce putere aveau obuzele încărcate cu explozibili de calitate.

Artileria română a fost considerată ineficientă de către experți și de către infanteriștii din prima linie, uneori trăgând împotriva propriilor trupe, dar atunci când a fost utilizată corect i-a impresionat pe adversari. Tunuri au fost, dar s-a văzut că frontul este complet diferit situația de poligon și numeroși ofițeri nu s-au adaptat la condițiile câmpului de luptă.