Anul 1945 a adus încetarea ostilităților în Europa, dar a început o mare controversă în legătură cu importanța fiecărui aliat în obținerea victoriei împotriva celui de-Al Treilea Reich. Partea sovietică a afirmat cu tărie că Armata Roșie a fost esențială în înfrângerea Reichului și aliații occidentali n-au vrut să se implice terestru prin deschiderea unui al doilea front decât începând din 6 iunie 1944 prin renumita debarcare din Normandia. A revenit tancurilor sovietice misiunea de zdrobire a diviziilor germane și astfel au rezultat pierderi grele în rândurile militarilor lui Iosif Vissarionovici Stalin. Istoricii sovietici uită să precizeze că forțele aliate atrăgeau și măcinau divizii inamice în Italia, ceea ce înseamnă că nu erau pe frontul sovietic.

Autorul german Andreas Hillgruber a publicat o carte despre relațiile dintre Reich și România lui Ion Antonescu și, fără să vrea, a prezentat soluția la această problemă istoriografică. Aviația americană a atacat la 5 mai 1944 rafinăriile din regiunea Ploiești și au ars în bombardament 25.000 de tone de petrol prețios. Chiar feldmareșalul Wilhelm Keitel considera că situația este catastrofală deoarece armata germană nu mai avea carburantul necesar marilor manevre de trupe pentru a deplasa diviziile experimentate în sectoarele amenințate de inamic. Mai era o șansă doar cu ajutorul trenurilor, dar camioanele, tancurile și avioanele aveau probleme deosebite cu combustibilul lichid de calitate, cel sintetic fiind bun în lipsă de altceva. Fiecare raid aliat însemna afectarea sectorului petrolier și fiecare picătură de țiței avea importanță militară.

Aviația americană a provocat pagube mari în domeniul aprovizionării cu benzină prin lovirea rafinăriilor din România și era evident că Reichul nu mai face față presiunii aliate pe frontul aerian. Trupele sovietice au avut astfel posibilitatea să atace fără ca divizii de elită să mai ajungă la timp pentru închiderea breșelor sau pentru contraatacuri. Istoricii contemporani din fostul lagăr sovietic și chiar din lumea capitalistă nu vor să recunoască importanța bombardierelor strategice, cele ce erau deosebit de greu de asamblat și de întreținut. Uniunea Sovietică a profitat de existența valurilor de bombardiere pentru a putea să dezvolte celelalte categorii de arme. Luftwaffe a fost silită să consume mult carburant în luptele aeriene de pe Frontul de Vest, acolo unde erau necesare aparate construite special pentru mare altitudine.

Armata sovietică a avut drumul deschis spre vest deoarece bombardierele strategice B-17 și B-24 au lovit rafinăriile de petrol și instalațiile de combustibil sintetic. Luftwaffe a fost obligată să trimită numeroase escadrile pentru a ridica un Zid al Atlanticului aerian și aparatele folosite erau de calitate superioară în raport cu ceea ce se cerea pe Frontul de Est. Mai mult. Au fost trimise baterii antiaeriene de toate calibrele pentru a țese traiectorii de foc de netrecut. Tunurile de calibrul 88 mm erau un pericol mortal, dar n-au mai fost prezente în număr suficient pentru a spulbera blindate precum T-34 și KV-1. SUA ducea un război al mașinilor și mai puțin al maselor de militari trimiși în gurile mitralierelor.

Mulți istorici au scris în funcție de ordinele primite de la diferite centre de putere și apoi ideile lor au fost rostogolite de către cei care au considerat că au descoperit adevărul științific prin citirea operei unor renumiți autori militari sau civili. Bombardierele strategice au fost criticate pentru că erau prea scumpe și nu puteau să ocupe un teritoriu, dar fiecare categorie de armă are rolul ei în desfășurarea evenimentelor militare și nu le poate face pe toate.