Etnogeneza românească a fost un subiect deosebit de dezbătut în istoriografia locală și-n cea internațională, criteriul științific fiind înlocuit în cazul scriitorilor străini de interesele politice legate de justificarea stăpânirii teritoriilor ocupate cu forța armelor. Au fost istorici care au pus în primul rând rolul romanilor în formarea noului neam, dar au venit alții care au susținut cu înverșunare teoria dacismului. Cei care erau crescuți și întreținuți de centrul de putere de la Moscova susțineau cu tărie că elementul slav a fost fundamental în formarea neamului românesc și, normal, regiunea trebuia ocupată cu orice preț de către trupele ruse. Există și varianta clasică prin care se recunoaște importanța celor trei componente etnice și lingvistice în formarea unui nou popor, fenomen care s-a desfășurat timp de secole. Au apărut apoi analizele pe bază de ADN și s-a ajuns la concluzia că nu prea se regăsește elementul roman din Peninsula Italică. Oare mint testele moderne?

Explicația este una deosebit de simplă și informațiile erau la vedere de decenii. Armata romană a avut un rol important în procesul de cucerire și apoi în cel de colonizare a teritoriului de la nord de fluviu. Se recunoaște universal această contribuție. Există însă o mică problemă: militarii din legiuni nu mai erau recrutați din peninsulă. Împăratul Vespasian a constatat că trupele de elită erau indisciplinate dacă erau formate din oameni aleși din regiunile de la sud de fluviul Pad și a dat poruncă fermă să nu mai fie luați la oaste din aceste ținuturi. Ideea a fost considerată absolut corectă și a fost menținută și de împărații următori. Legiunile erau formate din cetățeni romani din întreg imperiul și aceștia puteau să fie locuitori care au primit cetățenia pentru fapte de arme deosebite. Trupele auxiliare erau recrutate din rândurile numeroaselor etnii care compuneau populația imperiului și care, în schimbul serviciului credincios, urmau să primească bani, terenuri și cetățenie, statut care permitea accesul la cele mai înalte funcții.

Statul roman a avut o armată în care elementul etnic era deosebit de variat și astfel la nord de Dunăre s-a produs un nou amestec în care liantul era reprezentat de limba latină. Au intervenit și ceilalți factori favorizanți și s-a putut ajunge la formarea unui nou popor în care s-au topit populațiile migratoare, cea mai importantă în ceea ce privește efectivele fiind cea slavă.

Cetățenii romani noi sau cei care aspirau la acest statul erau printre cele mai energice persoane și care se implicau în domeniul militar sau în cel administrativ. Au fost interesați și de acumularea de terenuri și de ridicarea de imobile, ceea ce explică înflorirea orașelor din Dacia, renumita Romula menținându-se în picioare până-n secolul al XIX-lea. Mulți istorici sau pasionați de cercetarea trecutului scriu că n-au existat suficiente urme materiale romane la nord de fluviu, dar se uită că orașele romane au fost adevărate cariere din care s-au construit așezările medievale și cele moderne. Piatra era gata prelucrată și era nerentabil s-o aduci din cariere aflate la mare depărtare.