Al Doilea Război Mondial a fost analizat după toate criteriile cercetării științifice și specialiștii au scos la lumină toate documentele ce le argumentat tezele ce erau în concordanță cu interesele unor cercuri de putere. Istoricii din lagărul socialist au primit indicații prețioase de la conducerea de partid și de stat și au ajuns la concluzia că Armata Roșie n-a fost pregătită de luptă. S-a dat voie după 1953 să se scrie că de vină a fost chiar tovarășul Stalin, cel care avea încredere în Hitler și n-a trecut industria pe picior de război. Nici n-a vrut să creadă că sunt pregătiri germane la frontiera de vest.
Realitatea este mult diferită de ceea ce vor să introducă drept adevăr științific veșnic cei ce doresc puterea în mediul intelectual. Regimentele Armatei Roșii au primit în dotare câte patru aruncătoare de mine ce erau definite drept arma săracului. Erau ușoare în raport cu tunurile, se aflau permanent lângă trupe și puteau să execute un foc intens împotriva trupelor adăpostite. Erau piese dr artilerie de temut din cauză că bombele aveau încărcături ridicate de explozibil în raport cu proiectilele clasice. Toate armatele lumii s-au dotat cu astfel de guri de foc cu tragere curbă ce copiau un model francez al firmei Brandt. Puteau fi modelate chiar din oțel - carbon
Iosif Stalin a fost acuzat că nu s-a interesat de dotarea Armatei Roșii, dar existau deja 3.665 de exemplare, ceea ce echivala cu înzestrarea a 305 divizii de infanterie. Ar fi fost suficiente pentru formarea unei armate fără egal la nivelul zilei de 22 iunie 1941.
Iosif Stalin a fost acuzat că n-a știut de pericolul german, dar a trimis în partea de vest a lagărului socialist suficiente guri de foc pentru a forma 139 de divizii de infanterie. Nu se poate spune că Stalin ar fi avut pic de încredere în Hitler sau că n-a fost interesat de dotarea forțelor militare supuse steagului roșu. Erau prea multe mari unități din toate armele ce se aflau în regiunile vestice pentru a se putea discuta că liderul de la Kremlin n-a știut de ceea ce se petrecea dincolo de linia de frontieră.
Aruncătorul de mine era denumit PM-38 și avea calibrul 120 mm, ceea ce implica posibilitatea lansării de bombe ce aveau câte 16 kg. Erau mortale pentru infanteriștii surprinși în teren deschis, dar nici cei din fortificații de campanie nu erau la adăpost în caz de lovitură directă.
Iosif Stalin a avut grijă de dotarea trupelor cu armament, dar istoricii contemporani nu vor să renunțe la miturile contemporane și care au fost cultivate timp de decenii. Datele au fost publicate încă din anul 1994 și apoi au venit alte cărți și reviste cu informații interesante din punct de vedere științific. Minciuna este plăcută atunci când aduce bani și, mai ales, slavă. Nu s-a trecut la scrierea adevărului și din motiv de lene intelectuală, ceea ce se întâmplă și-n spațiul românesc. Cărțile de mare serie, manualele școlare și documentarele au rămas la teza nepregătirii.
Este greu să se scrie despre lipsa de dotare a trupelor Wehrmachtului. Militarii Reichului erau obligați să utilizeze armele de captură și PM-38 a fost apreciat în mod deosebit. S-a trecut la copierea aruncătorului sovietic, operațiune industrială rușinoasă pentru o putere cu tradiție militară și care se considera superioară întregii omeniri.
S-a scris mult despre lipsa de dotare a trupelor sovietice, dar se constată că uimitorii cercetători germani n-au reușit să se gândească și să ofere trupelor o armă performantă pentru luptele apropiate în 1941.
Aruncătorul PM-38 a fost acea armă care a putut să demonstreze că opera istoricilor aserviți puterii este precum un fum și se destramă atunci când istoricii și publicul văd adevărul. Stalin a fost acuzat că nu avea trupele Armatei Roșii dotate, dar Wehrmachtul nu dispunea nici măcar de un aruncător de mine de calibrul 120 mm.