Al Doilea Război Mondial a încetat în Europa în mai 1945, dar istoricii au început luptele istoriografice pe toate fronturile și a început să se dezvolte o obsesie pentru dictatorul nazist. Munți de cărți au fost ridicați de cei care vor să rămână în Istorie prin opera științifică sau de popularizare. Mai mult. A apărut un adevărat cult pentru armele germane, cele ce sunt analizate în documentare cât mai strălucitoare în urma folosirii efectelor speciale. Au intrat în legendă mașini precum Me-109, Ju-87 Stuka, Tiger sau Bismarck. Nu se face economie de resurse pentru a se prezenta rachetele Reichului, celebrele V1 și V2.
Realitatea a fost diferită de ceea ce prezintă astăzi istoricii sau pasionații de trecut. Orice armă poate să fie legendară prin caracteristicile teoretice și prin efectele produse pe câmpul de luptă, mai ales dacă inamicul permite obținerea de rezultate deosebite, ceea ce a realizat Stalin prin atacurile în masă.
Al Doilea Război Mondial pe mare trebuia să fie un conflict al cuirasatelor, navele blindate și dotate cu tunuri grele urmând să spulbere tot ceea ce plutea pe valuri. Proiectanții naziști aveau la dispoziție oțel Krupp și s-a trecut la calcularea unei platforme perfecte pentru tir la distanță. Au fost obținute navele Bismarck și Tirpitz, lăudate sub toate aspectele de către experții militari și de cei civili. Au fost apreciate pentru viteză, stabilitate, calitatea și grosimea armurii, dar cel mai mult au fost lăudate cele opt tunuri de calibrul 380 mm. Muniția era formată din proiectile de câte 800 kg, periculoase și în luptele cu cele mai grele cuirasate. Cele două vapoare au intrat în legendă și filme, partea engleză fiind obsedată să le facă reclamă.
Realitatea a fost că cercetătorii americani au găsit forme mai potrivite pentru cuirasate și au fost făcute economii de materiale scumpe. Partea interesantă a fost că dotarea unităților USS North Carolina și USS Washington era la un nivel de neconceput pentru partea germană. Artileria principală a fost formată din tunuri de calibrul 406 mm și acestea puteau lansa proiectile de câte 1.225 kg. Armura lui Bismarck a fost străpunsă de proiectilele de calibrul 356 mm și, în plus, metalurgiștii americani nu aveau restricții la folosirea unor elemente rare precum cromul. Aparent era vorba de același tun, dar datele tehnice au fost schimbate radical. Specialiștii germani au fost încântați să producă un tun comparabil, dar n-au fost resurse pentru realizarea cuirasatului ce trebuia să aibă o masă impresionantă, metalul fiind dirijat spre submarine, tancuri, aviație și muniții.
Cuirasatul Bismarck era impresionant prin dimensiuni, dar navele americane aveau un „mic” secret: dispuneau de câte nouă tunuri dispuse în turele triple. Puterea de foc era copleșitoare împotriva oricărui tip de navă blindată. Montarea turelelor triple prezenta un mare avantaj în cazul în care sosea navă americană din spate. Erau concentrate șase guri de foc contra a numai patru de calibru inferior. Blindajul ce proteja tunurile ajungea la o grosime de 406 mm din cauză că era partea cea mai expusă tirului inamic.
US Navy mai avea un avantaj: numărul. Cuirasatele americane puteau acționa în formație de două, ceea ce oferea un avantaj de 18 la 8 în timpul unei confruntări. Industria a oferit posibilitatea modernizării flotei chiar în anii conflictului mondial și Germania a rămas doar cu Tirpitz. Adolf Hitler a trecut la dezvoltarea flotei de război fără să țină cont de resurse și doar visa la obținerea de mult prestigiu pe mare. A fost o gravă eroare și rezultatul final este cunoscut.
Adolf Hitler, slab pregătit pentru conducerea unui stat, n-a bănuit cu ce forțe industriale și militare se joacă și numai gafele uriașe ale inamicilor au permis o rezistență până-n 1945.