Economia mondială a avut mult de suferit în urma declanșării crizei bursiere din New York în octombrie 1929 și fenomenul s-a întins la nivel planetar timp de un deceniu. A fost un marasm din care nu s-a mai ieșit până când s-a declanșat un nou război mondial. Orașele au avut mult de suferit, mai ales cele ce depindeau de industria grea, metalurgie și construcții de mașini. Nici munca în construcții n-a funcționat în mod interesant pentru mediul de afaceri. A fost un prăpăd economic din care nu s-a ieșit până la conflict. Conducătorii, patronii și savanții n-au reușit să rezolve problemele mediului economic de tip capitalist și nici cel socialist nu se descurca prea bine în mod real. Hârtia aparatului de propagandă suporta tot felul de procente și de fantezii.

Politicienii epocii s-au jucat de-a salvatorii și au reușit să-i convingă pe istorici că au muncit serios sub forma unor programe precum New Deal. Ziariștii au completat tabloul cu articole senzaționale despre răul din societate și imaginea a fost descrisă de generații de profesori universitari. N-a fost criză de hârtie și ideile au fost duse în toate școlile cu ajutorul manualelor. Fiecare autor a adăugat câte ceva la povestea devenită adevăr științific.

Referitor la mașinile grele din epocă, la 20 iunie 1928 au început lucrările la vaporul britanic Codrington. Nu era prea lung, doar 104,5 m, dar erau astfel oferite locuri de muncă. Se poate spune că era prea puțin pentru înviorare activității în orașele costiere, dar a mai fost urmat de alte 19 unități, cele mai multe fiind mai scurte. Ò flotă întreagă poate să ajute la dezvoltarea comerțului și o navă are șanse să fie folosită și un secol cu ajutorul unor reparații și modernizări.

Mereu este loc pentru modernizări și statul a comandat noi vapoare lungi de câte 100 m și un deplasament de 1.400 t, motoarele noi asigurând o viteză de până la 67 km/h. Șantierele navale primeau cel mai bun oțel pentru a asigura o carenă rezistentă la astfel de viteze și echipamente erau asigurate de întreaga economie a Angliei. Era o cheltuială enormă cu cele 34 de vapoare. Au fost definite drept prea puține de către clientul din Londra și au mai fost comandate 18 unități, cele care au fost construite în perioada 1933 – 1935. Două unități erau mai lungi și celelalte au fost păstrate la 100,3 m.

Marea Britanie a avut astfel o flotă nouă în perioada 1928 – 1935 și industria a demonstrat că era capabilă să construiască vapoare ce erau net superioare celor care erau asamblate până la încheierea Primului Război Mondial. Orașele englezești nu erau lipsite de activitate în domeniul industriei grele și al celei de precizie. Asamblarea a 52 de unități a fost un efort industrial și financiar pentru Londra.

Navele noi n-au adus vreun venit autorităților britanice din moment ce erau din tipul distrugător și aveau doar rol militar. Nici întreținerea acestora nu era ieftină deoarece puteau lua în rezervoare și câte 400 t de combustibil lichid. Trecerea flotei militare pe petrol a avut un impact absolut negativ asupra regiunilor carbonifere prin reducerea cererii de combustibil solid și astfel au fost afectate minele. Nu mai erau necesare nici echipaje numeroase pe vapoare. Orașele dezvoltate pe baza exploatării cărbunelui au cunoscut o perioadă de decădere și marile afaceri se muta spre localitățile costiere și cu posibilități de valorificare a petrolului din import.

Istoricii au scris că industria nu prea funcționa prin Marea Britanie, dar au trecut cu vederea cele 52 de vapoare ce dispuneau de o structură specială pentru a putea să atace țintele în mare viteză și pe timp de furtună. Torpilele de la bord costau o avere și puține state aveau capacitatea să producă proiectilele autopropulsate. România interbelică nu avea o economie capabilă să producă torpile și bugetul a permis să fie cumpărate numai două distrugătoare din Italia.

Istoricii au putut să scrie că economia nu funcționa la nivel mondial în perioada 1929 – 1939 și fabricile duceau lipsă de comenzi. Au trecut cu vederea cele 52 de distrugătoare care au pus presiune pe economia britanică. Fonduri existau și au mai fost lansate comenzi pentru alte 18 unități din clasele G și H, toate fiind finisate până la finalul anului 1936.

Specialiștii în cercetarea trecutului și în problemele economice au dat dovadă de lipsă de caracter și au putut să elaboreze studii în care să se spună că nu s-a realizat ceva deosebit în epoca definită drept de recesiune. Șantierele navale și fabricile gemeau de comenzi și se anunțau cereri din partea Royal Navy. Noi proiecte au pornit din 1936 pentru a face față în cursa pentru hegemonie mondială, mai ales că Germania începea să asambleze iar submarine.