Anul 1939 putea să fie unul obișnuit din scurgerea vremii, dar liderii totalitari ai Europei au vrut să fie altfel și au declanșat un nou conflict, care, ca orice foc, s-a extins și a avut o intensitate deosebită.

Tehnologia militară a evoluat și avioanele au provocat senzație prin manevrele spectaculoase. Problema era că elegantele păsări metalice transportau încărcături mari de explozibil și erau necesare arme pentru anihilarea rapidă a escadrilelor inamice. Tunurile antiaeriene erau guri de foc eficiente, dar aveau dezavantajul că erau fixe. Se impunea dezvoltarea unor avioane de vânătoare care să fie capabile să urmărească țintele zburătoare și să le atace din unghiurile favorabile. A intrat în legendă drept ucigaș de bombardiere modelul german Me-109 în toate variantele constructive.

Aeronava avea un fuzelaj metalic aerodinamic și astfel putea să atingă viteze ridicate într-o epocă în care încă mai existau aparate de zbor ce aveau în structură lemn și pânză. Întâlnirea cu zburătorii polonezi și apoi cu cei sovietici a asigurat un număr record de victorii și au apărut adevărate legende moderne.

Problema avionului german era legată îndeosebi de forma dată prin proiect și care a fost un handicap până la încetarea ostilităților. Corpul îngust nu permitea luarea la bord a unei mari cantități de combustibil și astfel se ajungea la o rază de acțiune limitată. Dacă inamicul reușea să atragă celulele de Me-109 în lupte aeriene înverșunate, piloții erau obligați să abandoneze misiunea și să încerce să ajungă la aerodrom. Mulți n-au mai ajuns. Bombardierele rămâneau expuse focului executat de alte escadrile de vânătoare și astfel a fost diminuată forța ofensiva a Reichului. Sosirea aparatelor inamice de tip P-47 și P-51 a provocat o mare surpriză neplăcută piloților germani, cei care puteau să constate că adversarul putea să desfășoare formații numeroase în adâncimea teritoriului Germaniei și oamenii de la manșă erau crescuți într-un cult al agresivității superior celui existent în Europa. Un avion era urmărit până se prăbușea în flăcări sau era mitraliat la sol până lua foc. Inginerii germani n-au reușit să dezvolte un sistem eficient de rezervoare suplimentare pentru zborurile lungi și problema era că nici combustibil de calitate superioară nu se găsea din belșug.

Me-109 a rămas un temut avion de front, care era deosebit de util în protejarea obiectivelor de importanță strategică, dar n-a fost un instrument util pentru desfășurarea luptelor pe spații vaste. Risipite peste tot pe aerodromuri improvizate, aparatele și-au pierdut forța de distrugere, compensată într-o oarecare măsură prin realizarea unei producții de mare serie. Cum materialele folosite nu erau de cea mai bună calitate, uzura fizică și morală se instala rapid.