Primul Războii Mondial a fost cel în care conducătorii marilor puteri au decis că trebuie să rezolve problemele legate de hegemonie în Europa, dar a apărut o surpriză: fabricile de armament au trimis tehnică nouă ucigătoare și armatele au ajuns să se îngroape în tranșee pentru a se evita tirul armelor cu traiectorie razantă. Muniție era din belșug și atunci generalii din Antanta au organizat un asediu la scară continentală, Puterile Centrale urmând să fie sufocate prin tăierea accesului la piața mondială, vapoarele asigurând aprovizionarea cu produse agricole și materii strategice. Echilibrul de forțe nu se rupea și erau necesare noi trupe cât mai numeroase.

Anul 1916 a fost cel în care conducerea de la București a decis de partea cui trebuie să fie în conflictul ce devasta Europa din cauza poftelor marilor puteri. A fost un adevărat dezastru pentru civilizația europeană și a scos la lumină faptul că persoane fin instruite din cadrul elitelor societății erau dominate de-o brutalitate ieșită din comun. Trebuia cumva să se pună capăt coșmarului aprins de cei din palatele luxoase.

Autori de cărți de Istorie plătiți de statele din fosta Antantă au scris că Armata română mai mult a încurcat bravele trupe aliate, mai ales pe cele ruse, și la această idee s-au alăturat și unii autori din spațiul românesc, cel mai cunoscut fiind Lucian Boia, specialist care a publicat un munte de articole și cărți despre rescrierea trecutului prin eliminarea interpretărilor naționaliste și comuniste, cele dezvoltate de propaganda regimului impus de tancurile sovietice după 25 octombrie 1944. Oare cine să aibă dreptate?

Istoria se scrie prin comparație și trebuie să fie folosite criterii clare pentru elaborarea unei teorii științifice. Înainte de începerea ofensivei batalioanelor române în Transilvania, la 27 august 1916, detașamentele maghiare menite să apere granița aveau la dispoziție 25 de baterii, ceea ce era absolut insuficient pentru oprirea noului inamic. Nici măcar nu erau cele mai bune piese de care dispunea monarhia habsburgică. Tunul a fost principalul mijloc de distrugere pe câmpul de luptă și era un coșmar pentru oamenii implicați în lupte deoarece rănile produse de schije erau cumplite și provocau cel puțin scoaterea din cadrele active pe o durată îndelungată pentru îngrijiri medicale. Din păcate pentru combatanți, industria asigura muniție din belșug și s-a ajuns la un război industrial în care cantitatea era mai importantă decât eroismul luptătorilor.

Ofensiva românească trebuia oprită cu orice preț și generalii din Viena și Budapesta au început să caute efectivele umane necesare ridicării unui adevărat baraj defensiv. Au fost expediate și trupe ce efectuau antrenamentele din mers, disperarea fiind uriașă la nivelul conducerii monarhiei habsburgice. Trebuia apoi să fie formată o masă de manevră pentru trecerea la contraofensivă pentru cel puțin respingerea forțelor de invazie în munți. Nu mai existau resurse umane numeroase pentru acoperirea tuturor fronturilor, s-a apelat din nou la Berlin și conducerea germană a fost foarte bucuroasă să se răzbune pe fostul aliat. În plus, se putea trece la capturarea unor importante resurse de petrol. Nici cantitățile de produse alimentare nu erau de disprețuit în statele industriale ce se topeau de foame în urma organizării blocadei de către Royal Navy.

Trenurile au început să deplaseze spre Carpați piese de artilerie de toate calibrele și acestea erau însoțite de numeroase vagoane cu muniție, inclusiv cu proiectile toxice, ulterior puțin folosite din cauza curenților puternici de aer. Au fost formate până pe 28 octombrie 1916 253 de baterii germane și austro – ungare în vederea străpungerii liniilor defensive românești. A fost o creștere de zece ori a bateriilor de artilerie și militarii români au simțit imediat că a sosit un nou inamic. Nu conta numai numărul unităților tactice de artilerie. Obuzele germane au utilizat explozivi de mare putere și efectele acestora erau vizibile de la prima lovitură. Aceștia nu erau disponibili în cantități nelimitate în raport cu lungimea frontului.

Trupele române nu prea erau admirate de germanii ce se considerau cu experiență de război, dar au avut surpriza să constate că omul se obișnuiește cu orice și astfel liniile defensive din munți au devenit de netrecut și pierderile infanteriei au ajuns greu de suportat. S-a procedat în stil pur teuton și au fost aduse noi baterii de artilerie în vederea revărsării unui potop de oțel și explozibil asupra fortificațiilor de campanie ce riscau să ducă la înghețarea trupelor în munți. Nici nu bănuiește omul din câmpie și adăpostit prin ce chinuri treceau militarii ambelor tabere pe piscurile înzăpezite. A fost un efort logistic deosebit și frontul românesc a cedat pe Jiu. Totalul a ajuns la 304 baterii și astfel s-a produs concentrarea puterii de foc în trecătorile din Carpați.

Lucian Boia a scris că numai câteva divizii germane au fost pierdute pentru a forma un baraj împotriva militarilor români, dar n-a vrut să precizeze ceva despre piesele de artilerie pe care Puterile Centrale le-au detașat în vederea desfășurării operațiunilor ofensive. Camil Petrescu a participat personal la o luptă din septembrie 1916 și a avut de suportat un bombardament cu proiectile percutante și cu cele de tip șrapnel, cele care explodau în aer și saturau cu bile metalice o mare suprafață de teren. Tunarii puteau fi admirați pentru stilul mecanic în care efectuau tragerile înaintea propriei infanterii, o adevărată simfonie a nimicirii sistematice. Cum era găsită o poziție defensivă, se trăgea în tot ceea ce se vedea sau acolo unde se bănuia că este un centru de rezistență. Erau vânate îndeosebi mitralierele, arme automate ce puteau ține pe loc companii sau batalioane întregi.

Artileriștii germani executau mecanic ordinele primite de la ofițeri ce calculau cu precizie matematică traiectoriile obuzelor și priveau cu satisfacție panica din rândurile adversarilor. Nu bănuiau că sunt simpli pioni în realizarea unor pași mărunți pentru înfrângerea Germaniei. Puterile Centrale erau net inferioare în ceea ce privește producția de muniție de toate tipurile. Orice proiectil folosit împotriva militarilor români mărea decalajul dintre cele două tabere și încă SUA nu intrase direct în conflict. Situația a devenit din 6 aprilie 1917 catastrofală prin sosirea masivă de trupe, armament și materiale strategice.

Deplasarea în Transilvania a 253 de baterii de artilerie a dus la o slăbire a puterii de foc în alte sectoare de front și diviziile Antantei au avut parte de odihnă. În plus, au fost acumulate în adâncimea teritoriului rezerve de toate felurile. Frontul de Vest a fost salvat prin intrarea României în război și prin atragerea bateriilor inamice. Acestea n-au mai fost în fața altor armate ale Antantei și astfel presiunea asupra aliaților a scăzut mult. Partea proastă pentru Puterile Centrale a fost că toate bateriile erau aprovizionate cu proiectile de toate calibrele și acestea au fost consumate cu grămada, o risipă greu de imaginat pe un front ce era definit drept secundar.

Este greu să fie recunoscut rolul României în înclinarea balanței de forțe în favoarea Antantei și se merge tot înainte cu minciuni și interpretări eronate. Decalajul dintre cele două tabere s-a mărit cu fiecare element de muniție utilizat pe frontul din Transilvania.

Generalii din epocă nu doreau să creadă că Puterile Centrale au deplasat o astfel de masă de artilerie spre Transilvania și că un adevărat tsunami lovește trupele române. Trenurile mutau munți de muniție spre Est și Antanta susținea că nu sunt concentrări serioase de tehnică de luptă. Este normal să creadă unii experți contemporani că România a avut un rol exagerat în desfășurarea conflictului mondial. Oare ce înseamnă 304 baterii de artilerie pentru cel obișnuit să publice cărți și articole? Nici nu vor să scrie autorii de astăzi că au fost deplasate guri de foc de calibrele 210 și 305 mm, cele din urmă fiind denumite balauri de către cei care erau obligați să păstreze pozițiile sub tirul lor. Ar fi făcut ravagii pe alte fronturi dacă s-ar fi realizat concentrarea artileriei grele pe sectoare înguste de atac, dar istoricii de astăzi scriu în birouri spațioase și departe chiar de zgomotul orașului.