Populațiile din Federația Rusă, un uriaș amestec de etnii unite cu forța armelor, au fost tot timpul convinse că autoritățile de la Moscova cunosc căile de dezvoltare și iau cele mai bune decizii în domeniul economic. A fost mult lăudată electrificarea țării și, mai ales, industrializarea care a început în cel mai înalt ritm din 1927. Totuși, nivelul de trai nu putea și nu poate să fie comparat cu cel din lumea capitalistă. Chiar statisticienii epocii roșii erau obligați să recunoască superioritatea occidentală în mărfurile ce erau destinate maselor. Oricum n-ar fi fost citite lungile liste de date din toate domeniile. Viața este scurtă și nu trebuie să fie creierul obosit cu studii aprofundate.

Erau ridicate fabrici din ce în ce mai mari și dotarea cu utilaje era net superioară în raport cu ceea ce se găsea în întreprinderile cu destinație civilă. Problema era că statul sovietic acorda o importanță uriașă domeniului militar și doctrina sovietică punea un accent deosebit pe realizarea breșei prin concentrarea gurilor de foc în sectoarele considerate potrivite pentru operațiuni în adâncimea dispozitivului inamic. Nu se făcea pic de economie în domeniu și conducerea de la Moscova cerea mereu noi și multe mijloace mecanice care să utilizeze muniția standardizată.

Proiectilele de calibrul 152,4 mm au fost cele în jurul cărora urma să se dezvolte artileria de bază a trupelor deoarece se realiza un perfect compromis între masa gurii de foc și puterea de distrugere a obuzele. Wehrmachtul a fost armata care a suportat șocul artileriei sovietice, cea refăcută după dezastrele din 1941 și 1942. ML-30 a început să fie livrat din 1937 și întreaga serie a fost formată din 6.884 de exemplare ce ajungeau la o masă de 7,93 tone în poziție de marș. Era o gură de foc ce nu avea termen de comparație în tabăra germană si a reușit să copleșească pozițiile defensive prin bombardamente prelungite. A fost urmat de modelul D-20, cel ce ajungea la o masă de 5,65 tone și putea să lanseze până la șase lovituri pe minut. Un bombardament de durată implică 65 de focuri pe oră. Reducerea masei s-a realizat prin proiectare și prin folosirea de noi materiale, cele ce implicau consumuri ridicate de materiale, energie electrică și forță de muncă înalt calificată.

Tunul D-20 și-a făcut apariția pe frontul din Ucraina pentru a se realiza renumitul tăvălug rusesc prin concentrarea pieselor de artilerie în sectoarele de rupere. Specialiștii de la oryxspioenkop.com au identificat pe bază de imagini 31 de exemplare distruse, ceea ce ar putea să echivaleze cu un întreg regiment. Partea ucraineană a fost obligată să le scoată din depozite și să le utilizeze împotriva valurilor rusești de asalt. Au fost pierdute definitiv nouă exemplare, dar important a fost că și-au făcut datoria încă din primele ore ale războiului pentru apărători.

Moștenirea trecutului stalinist nu poate să fie decât unul criminal și se demonstrează că lagărul sovietic a dezvoltat o puternică industrie în jurul tunului. ML-20 a fost piesa de artilerie destinată zdrobirii lumii capitaliste și prima acțiune a fost în 1939 împotriva trupelor japoneze. A urmat D-20 pentru a satisface dorințele lui Stalin de expansiune în numele revoluției mondiale. N-a mai avut timp, dar urmașii la putere au considerat că sunt prea lente și tunul D-20 a fost urcat pe mașini șenilate astfel încât a apărut modelul 2S3 Acacia pentru sprijinirea cu foc a detașamentelor de tancuri. Au fost transformate în fier vechi 136 de exemplare și astfel au fost retezate vârful unităților mobile trimise la asalt în 24 februarie 2022. Au eșuat în misiunea de expansiune a comunismului și militarii ucraineni au reușit să taie elanul internaționalist al Kremlinului, dar au plătit cu pierderea a 39 de autotunuri.

Industria constructoare de mașini a lui Stalin a fost construită în jurul tunurilor de orice calibru și mereu erau cerute mai multe piese și variante modernizate. Obsesia a continuat până când imperiul roșu s-a prăbușit, dar depozitele au rămas pline cu piese de artilerie și conflictul din Ucraina demonstrează că lumea lui Stalin din 1924 a rămas valabilă și după trecerea unui veac. Oamenii cred că regimul roșu a făcut fabrici pentru a da locuri de muncă locuitorilor, dar tot un tun le ieșea și economia s-a prăbușit.

Tunul de calibrul 152,4 mm rămâne coloana vertebrală a Armatei ruse și este gata în orice moment să lanseze o ploaie de proiectile cu ajutorul unor sisteme de încărcare automată.