Marele Război s-a iscat ca din senin în vara anului 1914, dar fiecare elită politică a considerat că ostilitățile se vor încheia până la Crăciun. Planurile de acțiune erau făcute pentru acțiuni rapide, dar a fost un conflict al surprizelor și mitralierele au reușit să taie elanul atacatorilor și armatele s-au adăpostit în tranșee. Luptele au continuat, dar echilibrul de forțe se menținea și epuiza ambele tabere.
Intrarea României în Marele Război în noaptea de 27 spre 28 august 1916 a provocat un seism în capitalele statelor inamice, generalii fiind obligați să acopere 950 km de front. Unii specialiști străini și români, unul fiind renumit prin scrierea de cărți în care reinterpreta trecutul în sensul eliminării exceselor comuniste, au considerat că participarea la campanie a fost lipsită de importanță la nivel strategic și a costat Germania doar câteva divizii.
Realitatea a fost complet diferită de ceea ce au creionat profesioniștii în domeniul Istoriei militare. Berlinul a fost hotărât să înfrângă noul pericol dinspre sud-est și a concentrat de-a lungul Carpaților 183 de batalioane, complet diferite de cele găsite în august. Acum erau unități tactice experimentate, sprijinite de mitraliere și aruncătoare de mine. Erau suficiente pentru a forma 20 de divizii în sistem ternar, dar comandamentul german a preferat să mai trimită unele trupe de acoperire astfel încât să nu apară surprize precum manevra de la Sibiu pentru tăierea Văii Oltului. Cum era și normal, principalele forțe au fost trimise să exercite presiune în principalele trecători, o străpungere permițând pătrunderea spre sud și încercuirea unei părți a Armatei române.
Istoricii de astăzi stau în birouri frumoase și modelează trecutul după cum vor, dar situația era deosebit de gravă pentru Puterile Centrale. Au fost obligate să scoată Corpul Alpin Bavarez de la Verdun și să-l aducă tocmai la Sibiu. Forțele inamice au trimis la înaintare și mitralierele ce puteau să țină sub tir pozițiile militarilor români, mai puțin obișnuiți cu jucăriile mortale ale războiului de tip industrial. Au fost deplasate împotriva românilor 1.105 arme automate și nu s-a făcut economie de muniție. Trebuia să nu mai rămână ceva neciuruit.
Decizia Berlinului de mutare masivă de forțe în Transilvania in sprijinul Vienei a fost una fatală, dar, în același timp, a fost una obligatorie. Dacă nu trimitea batalioane și mitraliere, imperiul Habsburgilor s-ar fi prăbușit. Dacă trimitea divizii pentru spargerea frontului, se încălca principiul concentrării forțelor și nu s-ar fi putut obține decizia pe Frontul de Vest sau cel de Est. Nu este de mirare că s-a pariat pe ducerea unei campanii în care să fie folosită din plin brutalitatea și s-a constatat că în multe situații militarii germani nu se mai complicau cu luarea de prizonieri, ceea ce era contrar regulilor războiului modern.
Calculele strategice au eșuat și trupele române au rezistat cu înverșunare pe linia Carpaților. A fost un dezastru pentru Puterile Centrale, cele ce aveau nevoie de infanterie împotriva Franței sau la Salonic. Grav era că militarii blocați în teren înalt mai erau și epuizați în condiții de iarnă în munți. Dacă oamenii de la șes se puteau bucura de zile cu vreme mai blândă, Munții Carpați se dovedeau a fi un coșmar pentru militarii ambelor tabere.
Rezistența din Carpați mai provoca o problemă comandamentului inamic: consumarea resurselor cu întreținerea forțelor de cavalerie. Acestea au fost aduse în vederea exploatării unei breșe, dar rezultatul dorit n-a venit și caii mâncau furaje și grăunțe ce erau greu de găsit. Erau 168 de escadroane ce așteptau momentul în care să demonstreze că iureșul cailor poate să aducă o victorie strategică în stilul popoarelor stepei de odinioară. Apărarea din munți a fost de netrecut și cavaleria a rămas în așteptare. Unele unități au fost implicate în lupte și au suferit pierderi.
Franța a profitat de această risipire barbară de resurse și a recuperat din terenul pierdut la Verdun. Germanii au rămas fără aproape tot ce câștigaseră începând din februarie și, mai grav, nici moralul nu mai era cel de la începerea războiului. Se vedea că industria Parisului a reușit să se organizeze și luptele țineau din ce în ce mai mult de cantitatea de armament existentă într-o regiune. Comandanții germani au deschis drumul militarilor francezi prin noi sporiri de efective în România.
Germania era inferioară în ceea ce privește producția de cartușe în raport cu Antanta și orice foc tras în Carpați însemna o creștere a superiorității Antantei în ceea ce privește numărul și masa muniției de infanterie. Austro-Ungaria folosea o muniție de calibrul 8 mm și fiecare cartuș însemna încă din august 1916 pierderea a 29 de grame de metal și explozibil. Pare puțin, dar o picătură în plus frânge spinarea cămilei. Sublocotenentul Sabin Coifan a descris o luptă de pe Muntele Măgura din 20 octombrie 1916, stil vechi, și preciza că se auzea zornăitul continuu al mitralierelor și al puștilor germane tunurile fiind condamnate să tacă din cauza distanței reduse dintre pozițiile beligeranților. Mitralierele germane și austro-ungare aveau răcire cu apă și nu era vreo problemă dacă trăgeau prelungit. Militarii din prima linie se simțeau protejați și sprijiniți, dar planificatorii repartizărilor de loturi de muniție nu mai știau cum să se descurce. Germania nu era chiar inepuizabilă.
Germanii erau furioși că au pierdut războiul și militarii români se încăpățânau să le reziste pe un front de 950 km. Berlinul era într-o situație fără ieșire, dar avea nevoie de o victorie pentru ridicarea moralului și n-ar fi stricat ceva resurse de la sud de Carpați pentru o populație ce suferea de foame și folosea tot felul de înlocuitori.
Armata română a reușit în anul 1916 o adevărată minune în raport cu forțele pe care le avea pentru acoperirea unor poziții ce erau mai lungi decât renumitul Front de Vest. Aducerea unor mase de călăreți pe frontul românesc a dus la imposibilitatea desfășurării de acțiuni impetuoase în alte sectoare ale cetății asediate ce era teritoriul Puterilor Centrale. Deplasarea cu trenul a acestor unități speciale și de elită era un coșmar logistic pentru serviciile de căi ferate.
Campania din 1916 din Transilvania a fost de amploare și, în plus, a însemnat un consum deosebit de oameni și materiale militare. Trebuie să fie rescrisă Istoria în funcție de noi documente și în spiritul adevărului, dar minimalizarea faptelor de arme de către cei obișnuiți numai cu stiloul nu este ceva corect din punct de vedere științific.
Culmea este că s-a scris prea puțin despre rolul major al României în conflict și despre modul în care au înțeles conducătorii din Antanta să acționeze împotriva unui inamic ce abia reușea să acopere lungile sisteme defensive cu trupe și se baza pe unitățile de elită și pe rezerve pentru acoperirea breșelor și inițierea unor contraatacuri devastatoare. Elitele conducătoare din cadrul Antantei au fost de vină pentru prelungirea ostilităților și după intrarea diviziilor românești în acțiune. Generalii au practicat o nimicire a propriilor trupe cu o energie demnă de o cauză mai bună și acțiunile de pe Somme sunt recunoscute pentru rezultatele catastrofale.
Apariția trupelor române în trecătorile Carpaților a modificat radical raportul de forțe în ceea ce privește numărul de militari și cantitățile de muniție, dar a trebuit să se treacă prin experimente militare și politice pentru a se ajunge la rezultatul din 11 noiembrie 1918.
Sursă imagine: Rador