Perioada interbelică a durat două decenii și a fost exact epoca în care au fost efectuate pregătiri masive în vederea reîmpărțirii lumii. Uzine uriașe au fost ridicate sau au fost modernizate cele vechi în vederea realizării de noi echipamente necesare armatelor. Tehnica din 1918 era considerată depășită și s-a păstrat numai ceea ce era ușor de modernizat. Se punea întrebarea doar când o și fie dat semnalul de începere a pârjolului. Al Doilea Război Mondial a fost o conflagrație în care a contat cantitatea armamentului mai mult decât calitatea. Industria livra tehnică de mare serie pentru saturarea câmpului de luptă, dar mereu era prea puțină după gustul comandanților. Totuși, marile puteri au reușit să dezvolte organisme militare fără precedent în ce privește capacitatea de distrugere.
România a fost prinsă în vâltoarea conflictului mondial din cauza dorințelor unor lideri politici ce luptau pentru obținerea primului loc în competiția ce începuse în epoca mașinismului. Chiar dacă s-a proclamat neutră, tancurile sovietice tot au trecut Nistru și au înaintat până la Prut. S-a ajuns în situația ca singurul aliat posibil să fie Germania, cea care avea un regim politic odios și criminal. Istoricii comuniști și apoi cei de după 1989 au cultivat ideea că noul partener strategic a fost o nenorocire pentru poporul român și n-a vrut să ofere ajutor militar în armament în schimbul luării resurselor subsolului. Au fost obținute doctorate și cariere universitare au fost ridicate și prin repetarea acestor afirmații. Nu putea regimul nazist să facă vreo faptă care să rămână pozitivă în istorie. Au fost găsite și tot felul de explicații despre ceea ce s-a întâmplat în anii întunecați ai războiului. Hitler n-a vrut să sprijine România pentru a nu strica echilibrul de forțe cu Ungaria, stat ce devenise deosebit de odios prin politica de exterminare a românilor din teritoriile cedare după Dictatul de la Viena. În plus, au fost furnizate numai acele categorii de tehnică militară ce satisfăceau interesele germane. Nici nu erau suficiente și performante.
Realitatea a fost complet diferită, dar este cam greu să se spună adevărul. Principala gură de foc din dotarea diviziilor de infanterie era obuzierul Škoda de calibrul 100 mm, Model 1934, cel care prin tirul indirect reușea să respingă trupele inamice pornite la asalt sau să lovească efectivele adăpostite în tranșee sau cute de teren. Artileria fusese modernizată prin importarea a 248 de obuziere din Cehoslovacia. Puterea de foc a sporit în mod semnificativ, dar rezistența împotriva Armatei Roșii nu era posibilă fără importarea de noi arme care să asigure acoperirea frontului cu o perdea de obuze temute de orice luptător. Au fost înregistrate în actele românești în primăvara anului 1942 634 de obuziere de calibrul 100 mm. A fost o creștere cu 386 de exemplare în trei ani și se poate discuta chiar de o transformare revoluționară a Armatei române prin sosirea de guri de foc din Cehia ocupată de Germania. Ar fi interesante documentele militare despre ritmul livrărilor de material de artilerie și astfel să dispară teoriile ce tot susțin lipsa de interes pentru dotarea diviziilor românești aflate pe front.
Gurile de foc de origine cehoslovacă au fost esențiale în Al Doilea Război Mondial pe Frontul de Est și pe cel de Vest și apoi au fost utilizate de militarii din perioada comunistă, unele fiind casate după 1989. Statul comunist folosea orice găsea în depozite pentru a avea superioritate numerică în ceea ce privește piesele de artilerie. Interesant este că multe mai aveau instrumentele optice originale. Istoricii au acuzat tot timpul regimul burghez că n-a făcut multe pentru țară, dar a fost o adevărată revoluție în ceea ce privește obuzierele de calibrul 100 mm.
Existența a 634 de obuziere de calibrul 100 mm în primăvara anului 1942 demonstra o întărire a Armatei Române și o mare parte a pieselor de artilerie provenea din Reich. Numai o singură salvă putea să ducă la consumarea a 8,87 tone de proiectile. Gurile de foc au fost sporite din punct de vedere numeric, dar tot erau puține în raport cu eforturile impuse de un conflict mondial. Ar fi fost ideale pentru un conflict cu un stat vecin, dar era o problemă în disputa cu Uniunea Sovietică. Nici Wehrmachtul nu avea armament suficient și a utilizat tot ceea ce a fost utilizabil prin depozitele inamicilor.
Trebuie să dispară teza istoriografică despre lipsa de interes a Germaniei pentru aprovizionarea cu tehnică militară în cantități suficiente pentru partea română. Obuzierele de calibrul 100 mm de origine cehoslovacă erau arme bune și noi în raport cu ceea ce se afla în dotarea unor unități din Wehrmacht. Au fost trimise pe front tunuri austro – ungare de captură pentru a se putea executa bombardamente puternice și mortierele de calibrul 305 mm si-au făcut datoria unde frontul era static. A fost preluată și artileria franceză și un obuzier de calibrul 520 mm a ajuns să tragă asupra Leningradului. Propaganda vorbea despre arme – minune, dar nu se găseau cele necesare pe front și au fost utilizate mitraliere germane rămase din prima conflagrație mondială. Unele surse din mediul virtual amintesc de existența a peste 42.000 de arme MG-08 în iunie 1941. Binomul tanc – avion putea să asigure victorii rapide, dar un front solid implica un consum deosebit de artilerie și armament automat.
Sursă imagine: Romania Military