Comuniștii au venit la putere pe tancurile sovietice și au promis că vor face totul pentru realizarea unei noi lumi în interiorul lagărului socialist. Cum școala la care erau instruiți era cea a lui Iosif Stalin, au aplicat cu tărie ideile principale și au făcut totul în spatele promisiunilor de fericire. Așa a rămas politica partidului până la prăbușirea din decembrie 1989.
Lumea nouă însemna însă dărâmarea celei vechi și statul comunist a trecut cu șenilele excavatoarelor peste bunurile oamenilor și o mare plăcere consta în dărâmarea caselor personale pentru a ridica blocuri din beton armat. Cum industria locală nu asambla mașini suficiente și de calitate, au fost efectuate importuri costisitoare și statisticile făcute din cinci în cinci ani surprind această poftă de dotare cu mașinile distrugătoare. S-a plecat în 1965 de la 151 de exemplare, dar cinci ani mai târziu erau deja 323. S-a ajuns apoi la 409 și 572 în 1980. Era prea mult pentru finanțele statului comunist și s-a trecut în 1985 la doar 121 de exemplare. Tot n-a fost suficient ca populația să dispună de bunuri alimentare fără a sta la renumitele și odioasele cozi. Interesant este de precizat că România socialistă dispunea de o fabrică de excavatoare la Brăila și s-ar fi putut extinde capacitatea de producție pentru a nu mai importa tehnică grea și pentru a livra la export pe valută forte frumoasă. Din păcate, oricât s-ar fi muncit, economia socialistă nu putea să asigure aprovizionarea populației cu alimente și bunuri de larg consum deoarece nu fusese proiectată în acest scop.
Importurile de excavatoare au contribuit la creșterea datoriei externe și apoi Nicolae Ceaușescu a pus biruri grele pe populație pentru a achita datoria externă. N-ar fi fost necesare aceste sacrificii dacă n-ar fi fost o risipă enormă în acțiunile partidului unic. Mașinile străine erau aduse cu costuri importante, dar apoi erau folosite pentru realizarea unor investiții ce nu aduceau pic de profit. Aici pot fi incluse Transfăgărășanul, Canalul Dunăre – Marea Neagră sau Canalul Dunăre – București. Populația răbda de foame și de frig cu speranța că o să fie cândva mai bine, ceea ce nu s-a întâmplat nici măcar după achitarea datoriei externe.
Sursă imagine: Fototeca online a comunismului românesc, 117/1979