Formularea clasică din tratatele științifice spune că în octombrie 1929 s-a produs crahul financiar din New York și apoi a urmat un dezastru planetar prin faptul că industria grea n-a mai funcționat, activitatea din construcții a fost practic oprită și falimentele bancare s-ar fi ținut lanț. Chiar dacă prăbușirea bursei americane a fost luată drept de început a recesiunii, primele semne ar fi apărut încă din 1928. Nume celebre din cercetarea istorică și economică au publicat cercetări vaste despre fenomen și jurnaliștii s-au întrecut în descoperirea de imagini cât mai șocante. Adevărul are valoare redusă atunci când se află în competiție cu pofta de slavă sau de arginți.

Specialiștii trebuie să fie crezuți deoarece au experiență și reputație. Totuși, repetarea ideilor principale parcă te duce cu gândul la o interpretare eronată, menită să ascundă adevărul și, mai ales, faptele celor ce formau zisa elită a epocii. Interpretările au fost cât mai sucite pentru ca anumite centre de decizie să rămână cu o imagine pozitivă în istoriografie.

Adevărul a fost că fenomenul devastator a început masiv din anul 1926 și tocmai industria grea a început să se simtă din ce în ce mai bine. Centrul de putere de la Washington a cerut uzinelor mecanice să realizeze două vapoare din Clasa Pensacola și acestea au fost finisate până-n februarie 1930. Ar fi fost deosebit de utile pentru dezvoltarea comerțului si a celui de pasageri în deceniul de marasm economic care a urmat după căderea bursei din New York. Problema era că ambele erau crucișătoare grele. Se va spune imediat că cele două nave militare nu puteau să afecteze lumea afacerilor într-o epocă de avânt economic. Iosif Stalin și-a dorit întotdeauna o astfel de cetate plutitoare, dar industria sovietică n-a reușit să-i îndeplinească visul. Nici măcar tunul de calibrul 203 mm n-a fost accesibil și s-a ajuns doar la fabricarea gurilor de foc de calibrul 180 mm. Industria americană a asamblat două unități care erau copii la scară redusă ale cuirasatelor și dispuneau de câte patru turele cu un total de câte 10 tunuri de calibrul 203 mm. Erau bijuterii tehnice deosebit de costisitoare, dar nu se uitau politicienii epocii la detalii atunci când venea vorba de asamblarea de vapoare care să acționeze la nivel mondial.

Orice specialist conservator va spune că doar două crucișătoare nu puteau să provoace fisuri în economia unui stat ce avea dimensiunile unui continent. S-ar părea că au dreptate, dar nu era conducerea statului democratic mulțumită doar cu o astfel de forță. Cele două unități au fost doar un antrenament pentru proiectanți și constructori. A fost lansată în 1928 producția a șase unități ce urmau să compună Clasa Northampton. Statul american era generos, oțelul de blindaj ajungea la 95 mm în centura cuirasată și fiecare vas deținea o artilerie principală compusă din câte nouă tunuri de calibrul 203 mm. Chiar dacă a scăzut puterea de foc, amplasarea în trei turele triple a pieselor de artilerie a dus la o mai bună concentrare a focului. Cetățile plutitoare erau protejate și de focul a câte opt tunuri de calibrul 127 mm sau echivalentul a două distrugătoare obișnuite. Șantierele navale asamblau componente livrate de industria din întreaga țară și acestea erau finisate din materiale speciale și cu ajutorul muncitorilor cu înaltă calificare.

Industria americană a primit comenzi care au dus la construirea a 18 unități în perioada 1926 – 1939. A fost formată astfel cea mai nouă și cea mai puternică flotă de crucișătoare grele și acestea au primit personal instruit, muniție, combustibil și întreținere permanentă. Conducerea de la Washington dispunea de o forță de izbire fără egal în lume deoarece flota dispunea de surse inepuizabile de combustibil și muniție.

Marea Criză Economică a fost epoca de răspândire a crucișătoarelor grele, cele ce erau cuirasate mai mici și manevrabile. Uzinele mecanice aveau de lucru din plin și contractele cu statul au fost deosebit de profitabile pentru cei din mediul de afaceri și din aparatul de stat. Partea proastă era că multe materii prime au fost luate din partea civilă a economiei.

Marea Criză Economică a fost o manifestare a pregătirilor pentru un nou război mondial și a servit drept paravan pentru politicile de înarmare. SUA nu era singurul stat care ducea o politică de înarmare în domeniul crucișătoarelor grele și toate economiile marilor puteri erau afectate de obsesia pentru dezvoltarea unor flote supradimensionate. Japonia încerca să facă față colosului de peste ocean și au fost asamblate în perioada 1926 – 1939 14 nave de acest tip, ceea ce însemna un efort de război mult mai mare în raport cu cel dus de puterea americană din moment ce industria era slab dezvoltată și nu dispunea de resursele naturale ale US Navy. Se poate observa din aceste două exemple că politicienii de la Tokyo și Washington n-aveau probleme cu recesiunea și nici uzinele mecanice nu duceau lipsă de comenzi. Un crucișător greu putea să fie produs până la un cost de 11 milioane de dolari și România pentru un împrumut de opt milioane de dolari a cedat folosirea telefoanelor din țară unei firme americane.

Sursă imagine: Wikimedia Commons