Era anul 1938 și se cunoștea că Germania nazistă nu era un stat care să poate să ducă acțiuni ofensive din cauză că rezervele de combustibil erau deosebit de scăzute și nu făceau față cererii motorizatelor. Tancurile germane erau deosebit de modeste și cele mai multe erau dotate cu mitraliere sau tunuri de calibrul 20 mm și blindajul nu rezista nici măcar la focul cu cartușe de infanterie. Erau mașini de antrenament. Principala forță de manevră a unei armate practic nu exista, dar jurnaliștii au cultivat mitul Panzerelor. Infanteria nu avea suficiente arme automate și pușca era asemănătoare celei din prima conflagrație mondială. Tunurile antitanc de calibrul 37 mm aveau putere redusă de penetrare și de luptă cu infanteria. Luftwaffe nu dispunea încă de escadrilele necesare unui război de amploare și nu toate avioanele erau moderne. Flota militară nu era suficientă nici măcar să apere coastele Reichului și tunurile de calibrul 280 mm n-ar fi făcut față în duelul cu artileria de pe cuirasatele britanice.
Interesant că un alt organism statal era marele pericol la adresa europenilor și avea în fiecare zi mai multă tehnică militară potrivită pentru operațiuni speciale. Conducerea de la Kremlin a supravegheat în 1938 producția de tancuri și au apărut 1.102 exemplare din seria BT, ceea ce ar fi însemnat cinci divizii puternice și principala gură de foc ar fi fost tunul de calibrul 45 mm, net superior celor din dotarea trupelor germane în ceea ce privește puterea de penetrare și numărul Era o piesă de artilerie ce se afla și ca armă antitanc în dotarea infanteriei. Stalin dorea o unificare a muniției pentru a asigura o creștere rapidă a producției de armament. Practica a demonstrat mai târziu că o divizie blindată putea să dispună chiar de mai puține mașini și atunci s-ar fi putut organiza mai multe mari unități. Ar fi rezultat șapte divizii și cu ceva rezerve, dar un istoric conservator va scrie că nu era suficientă forță motorizată pentru un conflict de amploare. Hârtia suportă orice.
Problema era că modelul BT-7 era o mașină rapidă, ce putea să treacă de pragul de 100 km/h pe roți și pe un drum bun, și avea o autonomie deosebită. Erau tancuri de cavalerie pentru realizarea de operațiuni în adâncimea teritoriului inamic și Stalin dispunea de suficientă benzină pentru deplasarea forțelor motorizate. În plus, existau 771 de T-26 ce puteau să acționeze cu infanteria pentru străpungerea liniilor inamice și apoi BT-urile urmau să-și prezinte calitățile tehnice. Proiectate de către renumitul inginer american Christie, puteau să facă orice manevră pe drumurile bune ale Europei. Capitaliștii i-au oferit lui Stalin instrumentul necesar realizării visului ideologic pentru un munte de arginți, dar liderul de la Kremlin a oferit și 790 l de combustibil în varianta BT-7M, autonomia cu un plin fiind de cel puțin 400 km. Continentul european era destul de mic pentru astfel de blindate și erau puse mari speranțe în mijloacele motorizate ce mai transportau și 146 de proiectile de calibrul 45 mm.
Industria sovietică a reușit să livreze 2.270 de tancuri de toate tipurile, ceea ce ar fi însemnat echivalentul a 11 divizii puternice. Poate să pară puțin, dar România a reușit să formeze și să întrețină una singură. Hitler a trimis la granița sovietică în 1941, după ce a avut la dispoziție resursele din Cehoslovacia, 3.398 de tancuri, dar cele mai multe erau tot ușoare și cu blindaj subțire. Tancurile erau modernizate în fiecare an, dar nici cele făcute în 1936 nu erau perimate. Atunci au fost asamblate 3.905 exemplare, un vârf al producției în timp de pace. Uzinele mecanice erau în stare de orice.
Istoricii au scris că Iosif Stalin nu s-a pregătit de război și a avut încredere în cuvântul lui Hitler, cel de care se temea îngrozitor. În realitate, industria sovietică a reușit să producă un mecanism blindat perfect pentru operațiuni ofensive la scară mare.
Iosif Stalin a promis în ianuarie 1924 că o să facă o lume nouă în stil comunist și a trecut la exterminarea celor ce nu se potriveau cu ideologia de extrema stângă. Dictatura proletariatului urma să fie realizată cu ajutorul poliției politice, NKVD-ul asasinând în masă în paralel cu formarea unui arhipelag de lagăre de concentrare. Urma dezvoltarea Armatei Roșii cu ajutorul fabricilor apărute în urma procesului de industrializare forțată. Numărul de divizii trebuia să crească până când cheltuielile ar fi ajuns aproape de pragul critic de prăbușire economică și apoi trebuia să se treacă la realizarea revoluției mondiale. Soarta popoarelor din Europa era hotărâtă. Dictatorul de la Kremlin urma să aleagă întâi cadrele de încredere pentru conducerea armatelor și s-a făcut o epurare a corpului ofițeresc, unii comandanți fiind executați sau trimiși la reeducare în lagăre. Nu trebuia să existe vreo persoană care să comenteze deciziile centrului de putere. Stalin a decis că trebuie să găsească doar ziua potrivită pentru începerea ostilităților și aceasta a venit în august 1939. A venit apoi distrugerea Europei împreună cu naziștii, o operațiune specială perfectă și cu pierderi reduse. Doar în Finlanda au eșuat planurile de pe hartă și hârtie. Tancurile concepute pentru viteză nu aveau ce să caute în pădurile înghețate, perfecte pentru realizarea de ambuscade. Teritoriile ocupate erau perfecte pentru realizarea de ofensive de amploare în vederea transformării Europei într-un lagăr ideologic.
Sursă imagine: Picryl