Wehrmachtul a fost considerat un perfect mecanism de război prin cele trei componente incluse în structură: Armata, Luftwaffe și Kriegsmarine. Colaborarea era asigurată prin personal specializat și prin aparatură modernă de comunicare, ceea ce permitea identificarea din timp a intențiilor inamicului și astfel să fie luate măsuri pentru încercuire și distrugere. Realizările militare din perioada 1939 – noiembrie 1942 au demonstrat că diviziile Reichului erau instrumente perfecte pentru ducerea de operațiuni de tip Blitzkrieg, un termen adorat astăzi de experții militari, dar care nu prea era folosit de către comandanții germani din epocă. A fost mai plăcut pentru adversarii din tabăra anglo – americană.

Chiar dacă s-a scris că Wehrmachtul avea arme – minune, rezistența trupelor germane și a celor aliate s-a prăbușit începând din 19 noiembrie 1942 și au urmat grele lupte pentru oprirea valurilor inamice de asalt. Oare care să fie explicația?

Soluția a fost oferită de către mitraliorul Gȕnter Koschorrek, cel care a participat la lupte în cadrul Diviziei 24 Panzer, mare unitate care a reușit să se salveze din încercuirea de la Stalingrad. Au fost înregistrate pierderi grele la toate categoriile de armament și rândurile militarilor au fost puternic rărite. Problema luptătorilor din prima linie era că mitralierele renumite de tip MG-34, pregătite să fie cheia apărării, aveau lipsuri serioase în condiții de front. Se spunea că au asigurată răcirea cu aer a țevilor, dar aceasta era teoria, frecarea gloanțelor cu pereții metalici ducând la o încălzire excesivă în cazul unor rafale mai lungi. Nici măcar gerul rusesc nu ajuta la rezolvarea problemelor termice. Proiectanții s-au gândit că vor apărea incidente de tragere și au decis că trupa să primească țevi de rezervă. Industria nu reușea să le asigure în cantități suficiente și astfel infanteria inamică avea șanse să se apropie pentru aruncarea grenadelor sau pentru efectuarea de rafale cu pistolul – mitralieră. Țevile erau puține și mai erau afectate de altă nenorocire adusă de războiul total: calitatea muniției de calibrul 7,92 mm. Aceasta era produsă în cantități mari pentru a face față consumului puștilor și al mitralierelor și materialele valoroase pentru industria de armament au început să dispară. Tuburile cartușelor rămâneau înțepenite în țevile de rezervă ale mitralierelor și era nevoie de experiență pentru a le smulge. Timpul are altă valoare pe front și infanteria inamică putea să se apropie.

Industria militară germană abia dacă a reușit să acopere necesarul de armament pentru realizarea unui baraj de foc eficient împotriva infanteriei inamice în câmp deschis și pe fronturi mari. Situația s-a complicat atunci când s-au înmulțit tancurile de tip T-34, cele care puteau duce acțiuni de luptă împotriva blindatelor, dar erau deosebit de utile pentru sprijinirea soldaților trimiși la asalt. Mitraliorul german s-a convins în ziua de 11 decembrie 1942 că focul armelor individuale, al mitralierelor și cel al aruncătoarelor de mine din primele linii era insuficient pentru oprirea unui val de asalt combinat. Doar tunurile antiaeriene cu cadență ridicată erau un obstacol greu de depășit de către pedestrași, dar erau vulnerabile la focul de pe tancuri. Numai o formație compusă dintr-un tun de calibrul 88 mm și unul de 20 mm putea să interzică o ofensivă sovietică serioasă, dar aceste arme erau puține și pentru a misiunea lor principală: doborârea aparatelor de zbor inamice.

Istoricii români au scris mai mereu că autoritățile de la Berlin nu și-au respectat angajamentele privind livrările de arme către trupele aliate aflate pe front sau în curs de instruire. Partea interesantă era că nici forțele germane nu dispuneau de armament propriu suficient și au recurs la tot felul de improvizații, adoptarea tehnicii sovietice fiind cea mai ieftină soluție. Tunurile de captură din Franța de calibrul 75 mm a fost guri de foc ce reprezentau o amenințare pentru orice blindat sovietic de la distanțe cât de cât sigure pentru servanți. Mult mai apreciate au fost piesele de calibrul 76,2 mm, mult mai moderne prin proiectare. Acestea au fost modificate pentru a trage muniție germană, dar procesul de transformare a durat ceva timp, ceea ce nu prea mai era pe front. Germania a reușit să trimită armament către trupele aliate, dar sovieticii după 23 august 1944 au capturat și din dotarea existentă pentru a se lăuda cu capturile de război.