Se zice că înainte de 1989 a fost o întreagă mitologie în legătură cu evenimentele istorice, acestea fiind prezentate în funcție de tezele partidului și astfel încât poporul să devină robul regimului impus de tancurile sovietice începând din 6 martie 1945. Mai înainte au fost interpretări în spirit internaționalist și multe din faptele românilor au dispărut în perdeaua de fum a marxismului. Nici interpretările din perioada interbelică nu erau suficient de obiective și tot naționalismul era de vină pentru că nu se vedea adevărul. A apărut un curent de gândire care promovează rescrierea trecutului în funcție de legile Istoriei și astfel se modifică totul, de la Preistorie la ultimele acțiuni politico – militare. Un astfel de adept al schimbării este Lucian Boia, renumit scriitor ce publică pe bandă rulantă cărți mai subțiri sau mai groase pe orice temă. Expert în Istoriografie, fostul profesor universitar pare în măsură să interpreteze totul corect și obiectiv. O adevărată industrie tipografică i-a răspândit opera în stil cantitativ și calitativ. Tomuri frumos colorate au umplut rafturi ale librăriilor și ale bibliotecilor. Nu s-a făcut economie în opera de promovare a istoricului ce scrie în stil stahanovist.

Primul Război Mondial nu putea să fie ocolit de pana necruțătoare a adeptului Muzei Clio și acesta a ajuns repede la concluzia că intrarea trupelor române în prima conflagrație mondială n-a fost atât de importantă precum apare prin paginile publicațiilor cu caracter patriotic. N-a reușit să scoată din front sau din rezervă decât câteva divizii germane și astfel impactul a fost mai mult decât minor. Autorul a trecut repede la alte interpretări cu o sete uimitoare pentru senzațional și nou. Realitatea a fost că teza despre lipsa de importanță a intrării armatelor române în acțiune nu este nouă și a fost cultivată de către autori din fostul bloc militar numit Antanta. Foarte mulți specialiști ruși au scris despre batalioanele ce mai mult încurcau efectivele marii alianțe. Au fost teorii susținute cu vehemență de cei dornici să rămână cumva un nume aruncat pe-o carte.

Mulți dintre autori au ajuns să moară și tot n-au putut să priceapă esența conflictului ce se desfășura pe bătrânul continent. Antanta era net superioară în ceea ce privea puterea industrială, rezervele de materii prime, baza de recrutare, calitatea și cantitatea armamentului. Totuși, Puterile Centrale au rezistat cu succes și chiar atacau violent, așa cum se întâmpla la Verdun din februarie 1916. Teoretic, Berlinul și cei trei aliați nici nu aveau cu ce să acopere tranșeele împotriva unui inamic ce tot lungea fronturile și mobiliza efective inclusiv din colonii.

Intrarea României în conflict a rupt echilibrul de forțe și Puterile Centrale au fost condamnate la înfrângere, dar războiul a fost prelungit din cauză că generalii ruși n-au știut să profite de situație. Bulgaria era un inamic deosebit de fragil și ar fi fost ușor de copleșit prin ofensivă puternică prin Dobrogea, mai ales că flota țaristă deținea superioritatea absolută în Marea Neagră. Sofia nu dispunea de suficiente divizii pentru acoperirea frontului îngust din Dobrogea.

Militarii români luptau împotriva unor forțe inamice în creștere, dar generalii aliați nu considerau că se produce o deversare de forțe spre Est împotriva micii puteri din Carpați. Considerau că nu se luptă bine și erau multe stângăcii la nivel de comandament. Nu era ceva nou, generalii ruși experimentând dezastrul de la Tannenberg în august 1914. O întreagă armată țaristă a fost spulberată în câteva zile și a fost un succes militar german de spus peste veacuri. Armata a II-a a generalului Samsonov a fost surprinsă de forțele germane fără muniție suficientă și a fost complet dezintegrată. Fusese bine dotată cu armament, dar a fost interceptat un mesaj în clar despre situația proastă a aprovizionării cu cartușe și proiectile. A fost spulberată ca organism militar și comandantul s-a sinucis. Au fost 10 generali uciși și nouă capturați, dar autorii ruși încearcă să minimalizeze ccatastrofa.A fost cea mai mare hemoragie de comandanți într-un timp scurt și nu se precizează ce valoare intelectuală aveau cei pierduți. Au fost capturate și 230 de tunuri, bune pentru germani din moment ce au găsit și unele rezerve de muniție. Nu se spune în sursele de popularizare accesibile acum ce calibre aveau și vastul imperiu avea probleme cu numărul de guri de foc și cu înlocuirea acestora, industria continuând să făurească guri de foc de mare putere pentru marină, prea puțin interesante pentru trupele terestre. Rusia a ratat ocazia intrării în Berlin și s-a ajuns la războiul de poziții și de uzură, Frontul de Est fiind o uriașă rană pentru toate cele trei părți implicate. Colosul rusesc s-a prăbușit în cursul anului 1917 în urma instaurării haosului politic și totul a pornit de la modul în care au fost gestionate forțele militare in august 1914.

Generalii Antantei au acționat deosebit de dezlânat și au comis erori epocale înainte de intrarea României în conflict. Este cunoscut asaltul britanic din 1 iulie 1916 din cadrul Bătăliei de pe Somme, cel în care s-a atacat repetat în rânduri dense poziții protejate de sârmă ghimpată și de mitraliere. Dacă primul val a fost secerat de focul armelor automate supraviețuitoare bombardamentului de artilerie, celelalte acțiuni au demonstrat o încăpățânare pur asasină a ofițerilor englezi. Nici după august 1916 n-au excelat și au permis inamicul să reziste și chiar să atace impetuos. Abia în anul 1918 au reușit să aleagă un comandant cu rol de coordonator al efortului ofensiv și mareșalul Ferdinand Foch a putut să pună ordine în acțiunile trupelor aliate. Abia din vara anului 1918 s-a pus la punct un adevărat tăvălug în care începe să se afirme biroul tanc – avion. Era cam târziu pentru armatele române, cele care au plătit scump incompetența cadrelor de conducere.

Deschiderea unui front ce se întindea din Bucovina și până la Marea Neagră a dus la o diluare a forțelor inamice din toate cele patru imperii inamice, dar nu s-a profitat suficient pentru a se încheia mai repede ostilitățile și cu pierderi reduse. Orice militar trimis în România implica o subțiere a acoperirii pozițiilor ce se întindeau de la Marea Neagră până în pustiurile Arabiei și apoi reveneau spre nord până la litoralul belgian. Lovitura românească a fost salvatoare pentru Antanta și trăsnetul Berlinului n-a lovit spre Franța, un arsenal cu o producție uimitoare și care a putut să echipeze inclusiv divizii ruse și americane. Acum este greu să fie recunoscute meritele unor mici puteri în marele conflict.

Istoricii din fostele state ale Antantei trebuie să muncească serios pentru a explica de ce a fost necesar uriașul efort industrial și militar pentru înfrângerea Puterilor Centrale. Este greu să fie recunoscute marile erori tactice și strategice ce duceau la nimicirea unor divizii întregi în câteva zile și a fost simplu să se dea vina pe România sau pe calitatea armamentului. Nu pot pricepe nici astăzi că armatele inamice erau compuse și din alte unități în afară de diviziile de infanterie. Armata germană a trimis spre Carpați temutul mortiere de calibrul 210 mm ce lansau proiectile de 114 kg. Puterea de foc era astfel risipită prin Transilvania și fiecare lovitură era un pas spre înfrângere deoarece se mărea decalajul în raport cu Antanta și erau consumate resurse prețioase ce erau din ce în ce mai puține. Reichul apela la tot felul de înlocuitori pentru a face rost cererii din cetatea asediată, dar valoarea acestora era deosebit de redusă. Militarii din celelalte state ale Antantei puteau să răsufle ușurați la fiecare lovitură de piesă de artilerie grea din România. Mai mult. Austro – Ungaria a adus obuzierele de calibrul 305 mm, cele ce lansau obuze de 287 kg. Nu erau ușor de fabricat astfel de guri de foc și nici muniția lor. Important a fost, chiar dacă nu se dorește recunoașterea importantei forțelor românești, că gurile de foc realizate de renumita firmă Škoda n-au acționat concentrat în toamna anului 1916. Puterile Centrale au fost supuse unui efort logistic greu de imaginat de un istoric ce stă într-un birou. Trenurile au trebuit să aducă efectivele Corpului alpin bavarez tocmai de la Verdun până spre Sibiu.

Istoricii tradiționaliști și cei revoluționari n-au priceput o situație care putea să apară în orice armată. Infanteria era arma ce se topea cel mai repede în ofensive sau sub ploaia de proiectile a inamicului. Cele câteva divizii pierdute de Germania de pe alte fronturi sau din rezervă însemnau un cost enorm. Berlinul avea oamenii imobilizați în flotă, aviație, arsenale, logistică sau administrație și era greu să găsească efective noi pentru acoperirea fonturilor lungi. Ofensiva din 27 spre 28 august 1918 a fost un coșmar pentru planificatorii germani. Nici Austro – Ungaria nu stătea mai bine, dar a fost obligată să completeze trupele de acoperire și să aducă efective noi, ceea ce însemna o diminuare a resurselor din alte sectoare.

Contribuția românească la victoria finală o să fie greu de acceptat deoarece ar trebui să se accepte lipsa de inteligență a generalilor aliați.