Evenimentele internaționale au evoluat astfel încât s-a ajuns la un nou conflict planetar și conducerea de la București a fost obligată să accepte colaborarea cu Berlinul, Franța și Anglia devenind istorie din punct de vedere militar în Europa. Nu era cel mai dorit sprijin din motive ideologice, dar nu exista altă soluție. Alianța cu Germania nazistă a fost definită de către istorici drept negativă deoarece un regim absolut criminal nu putea să fie pozitiv în vreun domeniu. Era imposibil ca statul din Carpați să fie respectat de către cei ce erau renumiți în comiterea de atrocități. Colaborarea economică dintre cele două părți nu putea să fie decât în defavoarea statului român, orice mare putere totalitară fiind dornică să-și impună dorințele astfel încât să aibă resurse și avantaje economice..

Au existat schimburi comerciale între cei doi parteneri militari și datele publicate de renumitul istoric Andreas Hillgruber nu confirmă teoriile lansate de istoricii români. Numai în anul 1942 au fost trimise spre România 58.000 t de țevi de oțel pentru dezvoltarea industriei rafinării petrolului. Alte 53.000 t au venit în 1943. Erau vremuri în care Germania trecea prin situații dificile în urma bombardamentelor britanice și presiunea era sporită de sosirea avioanelor grele americane. În plus, se resimțea lipsa de metal rezistent pentru armele și munițiile necesare Frontului de Est, militarii germani fiind obligați să se descurce cu ceea ce capturau pe câmpurile de luptă sau prin depozitele inamicilor. N-a existat suficient fier pentru dezvoltarea flotei de suprafață sau pentru construirea de tancuri pentru copleșirea inamicilor. Au mai fost expediate în cei doi ani și 68.000 t de bare de fier, cele ce puteau fi prelucrate de către mașinile-unelte din fabricile românești.

Se poate spune că erau prea puține materiale în raport cu livrările de țiței. Datele oferite de Andreas Hillgruber sunt multe și interesante și demonstrează că n-a existat vreo intenție a conducerii Reichului de subminare a economiei românești sau de transformare în simplu grânar, un fel de Plan Valev în variantă nazistă. Numai în 1942 au sosit 97.000 t de produse semifinite din fier, o materie primă fundamentală pentru industria cu destinație militară, cea care consuma cel mai mult în epocă. Situația era absolut normală în epocă, nevoile populației civile ocupând un loc secundar în toate statele beligerante. Au fost urmate de alte 44.000 t în 1943, scăderea fiind determinată de intensificarea bombardamentelor aeriene aliate și de creșterea consumurilor de muniții și de armament pe toate fronturile. Industria germană a fost trecută pe picior de război total și avea nevoie de materii prime pentru a face față din punct de vedere cantitativ inamicilor ce se întindeau la nivel continental.

Fierul este un metal care se găsește destul de răspândit în scoarța terestră, dar se prelucrează greu și au fost importate cantități importante de cocs. Numai în anul 1942 au fost aduse 137.000 t. Alte 142.000 t au fost livrate în 1943. Producția locală de oțel putea să fie interesantă în cadrul efortului de război, Germania chiar fiind silită să supraviețuiască prin importuri din Suedia, cele ce mereu puteau să fie expuse raidurilor inamice.

Au fost livrări absolut necesare pentru funcționarea economiei românești și altfel n-ar fi fost posibile livrările de armament către trupe. Berlinul a luat petrol și cereale, dar a trimis oțel care mereu era insuficient în economia românească. Industria românească a trecut la prelucrarea în armament a produselor semifinite și astfel au putut să fie livrate trupelor cantități importante de puști-mitralieră, aruncătoare de mine, bombe de aruncător și tunuri, inclusiv guri de foc antitanc de calibrul 75 mm, periculoase chiar pentru renumitele T-34.