Primul Război Mondial s-a încheiat în anul 1918 si politicienii au promis că istoria nu se va repeta și o sa fie o epocă de dezarmare și pace. Acestea au fost doar vorbe frumoase și interesele legate de afacerile cu armament au fost mt mai puternice. Au apărut politicieni care doreau cu orice preț răspândirea unor ideologii și îndeplinirea propriilor fantezii. Cei doi mari și cruzi dictatori totalitari ai Europei s-au înțeles de minune în august 1939 și s-a procedat la o împărțire a continentului fără milă de oameni. Dimpotrivă. Represiunea a fost intensificată și polițiile politice colaborau perfect în identificarea dușmanilor ideologici. Totuși, situația militară a evoluat astfel încât a ajuns să se facă pregătiri pentru un război fără milă și îndurare.

Wehrmachtul a atacat primul la 22 iunie 1941 și a urmat o prăbușire a Armatei Roșii care i-a uimit pe observatorii militari, pe generalii germani și pe liderii de la Moscova. Era evident că popoarele slave erau o rasă inferioară, exact cum spunea cu tărie ideologia nazistă, cea care se considera că are baze științifice de înaltă valoare. Victoriile rapide din vara anului 1941 a generat mitul că trupele germane erau bine instruite și dotarea era făcută cu tehnică de luptă de calitate superioară. Legenda a fost cultivată intensiv și s-a generalizat în epoca mijloacelor electronice de informare în masă, populația fiind ușor de păcălit prin folosirea imaginilor frumos colorate.

Realitatea este mereu diferită de ceea ce popularizează jurnaliștii și chiar universitarii. Tancul era principala armă ofensivă pentru cucerirea terenului și a intrat în legendă echipamentul german sub denumirea se Panzer și cu acesta se putea organiza operațiuni rapide denumite Blitzkrieg. Date din documentele germane au fost strânse pe site-ul panzerworld.com și s-a ajuns la un total de 3.398 de tancuri care erau pregătite pentru Operațiunea Barbarossa. Era o forță de temut și, mai important, se spune că era concentrată. Istoricii contemporani sunt uimiți cum de Stalin n-a luat în seamă avertismentele primite din surse de încredere și n-a aprobat desfășurarea trupelor în sisteme defensive. Problema este că mașinile germane aveau o mare lipsă dincolo de frumusețea termenului de Panzer, de armură: blindajul lăsa mult de dorit.

Dictatorul de la Kremlin știa încă din 1936 date despre primul model de tanc german ce era cunoscut sub denumirea scurtă de Panzer I. Acesta se afla în cadrul diviziilor Wehrmachtului pentru a da bine la număr și cele 152 de exemplare reprezentau 4,47% din total. Forma de mașină cu turelă dădea impresia de tanc, dar armura nu putea să reziste nici măcar la gloanțele perforante ale infanteriei dintr-un motiv foarte simplu: nu fusese proiectată pentru luptă. A fost construită drept tanc de antrenament și nu se cerea în poligon o cuirasă groasă din oțel de calitate. Cum Hitler cerea divizii multe și numeroase, subordonații au făcut o manevră subtilă și au trimis mașinile dotate cu mitraliere ușoare în structura marilor unități de tancuri. Hitler primea date cu totalul de divizii și era mulțumit de ceea ce vedea. Mai puțin încântați erau militarii ce se aflau în cutiile ca de conservă. Armamentul de la bord era redus doar la mitraliere ușoare, bune de împușcat vrăbii în cazul întâlnirii cu tancuri adevărate. Avea și Stalin și astfel de mașini, dar acestea aveau un mic secret: capacitate de plutire. Erau astfel utile în misiuni de recunoaștere în zone cu râuri, lacuri și mlaștini.

Se poate spune că Panzer I nu reprezenta ceva serios din punct de vedere numeric și nu afecta forța de impact a diviziilor blindate, ceea ce înseamnă o altă eroare de calcul a lui Stalin. Istoricii se grăbesc cu concluziile într-o epocă în care timpul parcă nu mai are răbdare. Problema era că Berlinul alocase trupelor din est nu numai Panzer I, ci fuseseră deplasate și 743 de Panzer II. Era o mașină mult mai puternică deoarece dispunea de un tun. Era o dovadă că Hitler s-a pregătit intens de un război cu Uniunea Sovietică și dictatorul de la Kremlin a trăit în lumea lui și n-a luat măsuri pentru întărirea capacității de luptă a Armatei Roșii. Adevărul este că dictatorul comunist cunoștea că și Panzer II era o mașină de antrenament și tunul de la bord era o gură de foc bună de montat pe avioane, dar care nu avea vreo valoare împotriva blindajelor. Aceste jucării metalice reprezentau 21,8% din dotarea forțelor pregătite în est.

Wehrmachtul era deosebit de modest dotat cu tancuri și conducerea sovietică a calculat că inamicul nu poate să atace lagărul comunist ce era renumit prin tipurile de tancuri asamblate începând din 1932. Tunurile de la bord erau performante și blindatele erau deosebit de mobile. Stalin era convins că dispune de divizii mai bine dotate și că nu se poate realiza o ofensivă fără superioritate numerică. Cantitatea este o calitate în războiul modern.

Numai din analiza acestor două modele rezultă că la 21 iunie 1941 nu se putea spune că forța germană era pregătită de ofensivă împotriva unui organism statal deosebit de vast. Problema era că nici stocurile de muniție și combustibil nu erau suficiente pentru operațiuni pe scară largă. Stalin a dat ordin să fie realizate pregătiri intense, trenurile au fost permanent grăbite spre vest, dar depozitele pline au fost distruse sau capturate de inamic. Acestea au permis continuarea luptelor de către o armată insuficient pregătită pentru un război mondial și cu o economie adaptată încă vremurilor de pace.

Este posibil ca un cercetător conservator și rămas cu informațiile obținute pe băncile facultăți să spună că totuși restul tancurilor era format din mașini de calitate. Istoricii au realizat o minciună de amploare și de durată prin adunarea tuturor vehiculelor ce puteau fi definite drept tancuri și astfel au ajuns la un total de peste 3.300 de blindate. Alte 179 de exemplare erau mașini de comandament și nu era de dorit să fie angajate în ostilități directe. Stalin considera că este periculos în lupta antitanc numai modelul Panzer III și numai 707 exemplare cu tun de calibrul 50 mm au fost disponibile pentru ofensivă. Reprezenta numai 20,8% și doar cu cele dotate cu tun de calibrul 37 mm se ajungea la 28,6%. Acestea din urmă erau complet perimate în raport cu ultimele evoluții în domeniul tancurilor. Stalin nu știa chiar efectivul exact al blindatelor inamice, dar specialiștii sovietici primiseră de la dictator un Panzer III cumpărat pentru studiu. Se aflase astfel de ce era în stare tunul de calibrul 37 mm și acesta nu se compara cu cel de 45 mm în ceea ce privește puterea de perforare. Nici nu se poate discuta despre performanțele gurilor de foc germane în raport cu piesele de calibrul 76,2 mm. Armata Roșie era comprimată precum un arc pe frontiera vestică, dar primii au plecat la asalt germanii și toate planurile meticuloase ale Kremlinului au devenit istorie secretă. Au fost pierdute cele mai bune trupe în luptele din vara anului 1941 și a fost un adevărat genocid al bărbaților până la scoaterea din lagărul comunist a militarilor germani. Măcelul a continuat până la Berlin.

Sursa imagine: Wikimedia Commons