Anul 1940 a fost marcat de continuarea ostilităților în Europa și situația a evoluat astfel încât singurul aliat posibil a ajuns să fie Germania nazistă sia început colaborarea militară. Istoricii români au ajuns la concluzia că Berlinul a fost un centru de putere care a comis multe nenorociri în numele unei ideologii criminale. Au fost găsite și explicații pentru aceste livrări limitate cantitativ și s-a scris că Reichul dorea un echilibru de forțe cu Ungaria. Hitler nu avea încredere în noul aliat și, în plus, trebuia să asigure aprovizionarea propriilor trupe în condițiile în care Wehrmachtul era extins permanent pentru a acționa la nivel continental.

Realitatea a fost că Germania nazistă a dispus de puțin armament și nici cu munițiile nu s-a stat prea bine în raport cu necesitățile frontului. Luptele împotriva inamicului sovietic erau definite de către cercetătorii în domeniul Istoriei drept Blitzkrieg și n-au fost dificile. Aceasta este o iluzie când stai în birouri și povestești trecutul. Diviziile germane au pierdut 9.823 de mitraliere si 10.231 de M.P-38, renumitul pistol-mitralieră ce definește infanteristul german în filme și documentare, doar în luptele ușoare de până la 11 august 1941. Greul abia urma să înceapă în luptele pentru apărarea unor orașe precum Kiev sau Leningrad. Acestea erau mărunțișuri în raport cu cele 281 de tunuri de calibrul 105 mm, o piesă de încredere din arsenalul german.

Autorul site-ul panzerworld.com a publicat statistica privind pierderile din perioada 22 iunie – 11 august 1941 la capitolul artilerie, armă ce provocase cele mai multe victime în prima conflagrație mondială, și se poate afla că 177 de obuziere de calibrul 150 mm su fost transformate în fier vechi. Nu părea să fie ceva care să afecteze forța de șoc a Wehrmachtului, dar aceste răriri ale rândurilor se vor acumula și se vor agrava la nivel tactic și strategic din cauza lungimii fronturilor.

Tancul era mijlocul motorizat ce putea să manevreze în afara drumurilor în condițiile unui teren mocirlos și 155 de Panzer III au fost definite drept pierdute și erau tocmai mașinile blindate proiectate să înfrunte coloșii metalici ai lui Stalin.

Armata germană a părut bine dotată la începerea campaniei, dar apoi a început să se subțieze precum un ghem de ață. În plus, tehnica blindată începea să devină perimată pe măsură ce răsărea din păduri sau din ceață temutele T-34. Panzer II, tanc ce avea un tun de calibrul 20 mm, a devenit o simplă cutie de conservă plină cu militari. Au fost pierdute 105 exemplare, dar celelalte au fost păstrate pentru a se da impresia de forță. Mașinile uzate moral au fost retrase treptat spre centrele de instrucție sau spre misiuni de patrulare prin teritoriile ocupate. Industria Reichului nu livra suficient armament de calitate pentru a completa dotarea diviziilor și pentru înlocuirea pierderilor din luptele înverșunate.

O altă statistică se referă la pierderile de totale de tancuri și 460 de exemplare de Panzer II au fost nimicite complet până la sfârșitul anului. S-a ajuns la un total de 3.103 exemplare din toate modelele, sumă ce era comparabilă cu dotarea aflată la frontieră pe 21 iunie 1941. Datele publicate pe site-ul panzerworld.com după date din statisticile secrete ale vremii demonstrează că era o problemă reală acoperirea cu armament de calitate a trupelor. Motorizarea transporturilor era un vis frumos în condițiile în care nu existau suficiente camioane și cele prezente formau un fel de muzeu mobil. Căruțele au rămas de bază în multe divizii de infanterie și chiar erau preferate prin noroaiele rusești, dar astfel dispărea ideea de război de manevră.

Istoricii români au acuzat partea germană că până la 23 august 1944 n-a trimis suficient armament sau acesta era de captură din sursă poloneză, franceză, britanică și sovietică. Este interesant de observat că industria germană n-a putut să acopere cererile unităților de pe front și s-a apelat la tot ce s-a găsit bun pe front sau în depozitele inamicilor. Totuși, au fost trimise arme și muniții aliaților ce nu erau pregătiți pentru un război industrial la nivel continental. Chiar este uimitor că Germania a găsit resurse să trimită tehnică de luptă aliatului român, cel ce trebuia permanent modernizat în condițiile în care fabricile nu produceau mașini în cantitățile cerute de trupe. Numai pentru întărirea diviziilor de infanterie au fost expediate 669 de tunuri de calibrul 37 mm din capturile poloneze. Erau arme de același calibru cu cele germane și un pericol mortal pentru mitraliere si tancuri ușoare. Au fost oferite 1.300 de guri de foc cu diferite calibre și destinații. Nu toate erau de captură. Statistica publicată pe baza documentelor românești nu conține informații despre proiectilele livrate, dar n-avea sens să fie tun fără muniție.

Colaborarea n-a fost perfectă, dar, în comparație cu ceea ce au făcut aliații de după 23 august 1944, a fost net superioară în ceea ce privește respectul dintre parteneri.

Sursa imagine: Wikimedia Commons