Revoluția industrială este acea perioadă din istoria omenirii în care a început dezvoltarea industriei prin folosirea energiei cărbunelui în locul lemnului tradițional și astfel s-a reușit să se obțină mai multe mărfuri, cele mai prețioase fiind lingourile metalice ce puteau fi transformate în orice unelte sau arme. Descoperirea furnalelor înalte a fost realizată în Anglia, țară în care pădurile nu mai făceau față cererii cotidiene de lemn de foc și pentru construirea de corăbii din ce în ce mai mari și mai puternice. Erau necesare diferite esențe de lemn și numai din arbori sănătoși. Uriașele depozite de combustibil fosil accesibil la adâncimi mici au favorizat exploatarea, dar situația s-a complicat în timp, pomparea apei din mine fiind greu de făcut. Descoperirea mașinilor cu abur, inițial cu randament mediocru, a permis pătrunderea în straturile de roci și apele în exces puteau să fie evacuate.
Cuptorul înalt a avut astfel un combustibil de calitate și cantitățile de minereu de fier reduse zilnic au sporit și Anglia a devenit un atelier al lumii în ceea ce privește prelucrarea metalelor și a materiilor textile. Resursele subsolului asigurau fericirea celor ce dețineau capital și se ocupau de afaceri la o scară ce începea să fie planetară.
Puțini istorici au precizat că revoluția industrială a avut un motor ce n-a fost chiar plăcut pentru popoarele planetei și acesta a fost tunul naval. Gura de foc a impresionat de la începuturi prin puterea devastatoare și Royal Navy cerea din ce în ce mai multe piese pentru dotarea bateriilor de coastă. Aceste arme aveau importanță strategică redusă din cauză că erau fixe și era important să fie livrate pentru corăbii care să se deplaseze la nivel planetar. Artileria era compusă din tunuri cu bătaie lungă, dar erau utile și caronadele pentru tir apropiat, efectul fiind devastator asupra unor grupuri de marinari pregătiți pentru asalt. Erau realizate din fontă și o singură piesă de 12 livre avea o masă de 330,2 kg. Cantitatea de metal sporea în funcție de calibru și ajungea la 533,4 kg în cazul gurii de foc de 18 livre. Erau mult mai ușor de produs decât tunurile lungi, o astfel de piesă de calibrul 32 livre ajungând la 2.845 kg de fier la 1790. Era evident că trebuia să se treacă la arsenale din ce în ce mai mari pentru a face față cererii din timp de pace, epocă în care erau pregătite armele războiului.
Marina britanică a procedat la o standardizare a tunurilor în funcție de calibru și astfel ghiulelele din fier erau mai ușor de produs și disponibile în cantități mari. Chiar dacă erau fabricate în serie, metalul oricum se consuma. O singură ghiulea de 32 de livre însemna o masă metalică de 14,4 kg.
Progresele metalurgice inițiate de Abraham Darby în 1709 au fost accelerate în secolul al XVIII-lea pe măsură ce organismul militar cerea mai mult fier de calitate pentru armele albe și pentru cele de foc. Consumul a explodat de fontă și oțel în secolul al XIX-lea și cifra de afaceri a metalurgiștilor devenea atractivă pentru investitori privați, bănci și stat.
Modelul britanic a fost preluat de către toate marile puteri dornice de afaceri la nivel planetar și fierul a început să înlocuiască bronzul din procesul de fabricare a tunurilor. Franța a concurat cu Anglia pentru stăpânirea mărilor și un tun de 18 livre lansa ghiulele de câte 8,8 kg din fier și masa armei era de 2.060 kg de metal. Era evident că arsenalele franceze urmau să fie extinse de la an la an pentru ca Parisul să nu piardă competiția dură pentru hegemonie mondială.
Permanent era o foame de materii prime și plumbul era necesar pentru realizarea de gloanțe ce erau de calibru mare. Costurile armelor erau deosebite și regii căutau aur și argint pentru susținerea flotelor de război.
Sursa imagine: Wikimedia Commons