Oleg V. Hlevniuk a scris o lucrare despre Stalin și a început prin a spune că s-a documentat timp de peste două decenii despre viața și opera celui care a condus spațiul bolșevic în perioada 1924 – 1953. Fiind cercetător principal în arhivele Rusiei și colaborator cu forurile de știință din Marea Britanie, autorul ar fi trebuit să genereze o operă în care să spună adevărul pe toată linia, dar cartea a fost un amestec de documente noi și teze vechi în vederea acoperirii politicilor sovietice.
S-a încercat cu orice preț acoperirea multor crime staliniste și principala idee a fost să se demonstreze că Armata Roșie era deosebit de prost înarmată în iunie 1941 din cauză că industria oferea armament puțin și de slabă calitate. Era și normal din moment ce bântuia cu furie Marea Criză Economică.
Problema este că Iosif Stalin a fost deosebit de interesat de situația din industria cu destinație specială și a aprobat tipuri de arme care i-au șocat chiar pe germani. Și partea română a fost în aceeași situație. Ideea unui aruncător de calibrul 120 mm a fost tot a specialiștilor de la firma franceză Brandt, dar adevărata carieră a gurii de foc a fost în Uniunea Sovietică. Militarii Axei au capturat sute de exemplare după începerea ostilităților și imediat le-au adoptat pentru sprijinirea cu foc a infanteriei, colaborarea cu artileria fiind de multe ori afectată de reacția cu întârziere sau de tirul imprecis. Partea română mai primea și răspunsul că s-a terminat alocația zilnică de proiectile în timp ce tunurile inamice trăgeau fără să mai fie necesară adăpostirea și camuflarea.
120-PM-38 avea o masă de 280 kg în acțiune și se putea monta pe roți în vederea evitării tirului inamic. Chiar dacă avea țeava lisă și o lipsă de precizie, lansarea a zece bombe pe minut până la 6.000 m putea să genereze o saturare a terenului sau un adevărat baraj de schije metalice în calea infanteriștilor. Proiectilul folosit avea o masă de 16 kg și o încărcătură sporită de explozibil, ceea ce-l făcea periculos împotriva fortificațiilor de campanie. Nici în tranșee nu erau militarii la adăpost, bombele venind pe traiectorie curbă.
A început să fie adorat de militarii Wehrmachtului și a apărut Granatwerfer 42, dar cele 8.461 de exemplare au fost prea puține pentru a face față concurenței sovietice. Industria stalinistă era trecută de multă vreme pe picior de război și livrările erau copleșitoare. Conducerea de la București a sesizat importanța armei săracului și s-a decis completarea tripletei, gurile de foc de calibrele 60 și 81,4 mm fiind produse local. Specialiștii de la Reșița au reușit să copieze arma și bomba și astfel a apărut în 1942 varianta românească denumită Reșița Model 1942. Poate că originalul sovietic nu era frumos finisat, dar Stalin cerea producții record în timp scurt și avea perfectă dreptate. Timpul în război are o altă valoare ca-n vreme de pace.
Aruncătorul de mine de calibrul 120 mm a fost o surpriză neplăcută pentru luptătorii Axei și o dovadă că industria sovietică producea tehnică ucigătoare în condiții de masă și de calitate prin antrenarea unui număr mare de muncitori din mediul rural. Populația sovietică avea un acces limitat la resurse, dar uzinele mecanice realizau guri de foc performante. Istoricii tot scriu că industria suferea din cauza lipsei de comenzi și că era Marea Criză Economică, dar fabricile sovietice asamblau masiv aruncătoare de calibrele 50, 82 și 120 mm după modele franceze și britanice. S-a putut scrie că industria nu avea parte de comenzi, dar din 1936 s-a trecut la dezvoltarea noii categorii de armament și trebuie să fi fost pe undeva acordul lui Stalin. Oleg Hlevniuk n-a adus ceva nou în istoriografie prin încercare de acoperire a pregătirilor sovietice de război. Criticarea liderului comunist este specifică unei gândiri de tip acuzator sovietic irațional și ar fi trebuit să se spună că s-a făcut prea mult pentru înarmare înainte și după 1941. Aruncătorul de mine de calibrul 120 mm este doar un exemplu de ceea ce producea arsenalul sovietic și a fost copiat de către inamici. A rămas în dotarea armatelor lagărului comunist până astăzi și este utilizat pe Frontul din Ucraina în variante modernizate.
S-a spus că recesiunea s-a extins până la declanșarea războiului mondial din cauza lipsei de comenzi. Greșit! Industria de la nivel mondial avea prea multe comenzi militare și Uniunea Sovietică era un exemplu de amploare a înarmărilor. Calitatea produselor ducea la o diminuare a cantităților de resurse naturale, energie și forță de muncă pentru sectorul civil.
Sursa imagine: Wikimedia Commons