Secolul al XX-lea a fost plin de evenimente militare și politice uimitoare prin amploare și prin evoluțiile surprinzătoare. Cele mai detaliate calcule strategice erau date peste cap de manevre surprinzătoare ale inamicului la care trupele reacționau prost și armata rusă a avut parte de surpriza de la Tannenberg din august 1914. Mult mai gravă a fost situația din Finlanda anului 1939 și apoi prăbușirea frontului în iunie 1941 în fața Wehrmachtului. Istoricii din lagărul comunist au căutat explicații pentru căderea frontului și o teorie favorită a fost că armamentul era de proastă calitate și responsabil pentru această situație a fost Iosif Stalin, cel care a început o industrializare forțată în anul 1927, inclusiv în ceea ce privește uzinele cu destinație specială, dar cantitatea nu putea să compenseze lipsa de calitate.
Istoricul Oleg Hlevniuk a fost fascinat de opera lui Stalin și după decenii de muncă în arhivele Federației Ruse a redactat o carte despre viața celui care a condus lagărul comunist în perioada 1924 – 1953. Se discută despre o politică de înarmare a Uniunii Sovietice în fața creșterii pericolului nazist, dar armamentul livrat trupelor era de slabă calitate și datele statistice au fost modificate astfel încât să dea bine în fața dictatorului și a posterității. Este uimitor cum un om care a fost implicat în munca de cercetare și a avut acces la documente interesante și secrete poate să repete astfel de teze ale propagandei de partid și de stat din perioada de dictatură care a fost îndreptată împotriva popoarelor zise sovietice. Specialistul sovietic a fost însă un pion care a părut să gândească și a fost promovat să scrie la nivel internațional și să colaboreze cu instituții străine de prestigiu.
Este uimitor cât de mult efort este depus pentru a realiza un adevărat cult al minciunii științifice pentru ca totul să fie pe gustul unui cerc de putere. S-a mers până la denigrarea celui care a inițiat programul de dotare s Armatei Roșii și s-a repetat teoria cu tehnica de slabă calitate și nici suficientă nu prea era. Realitatea a fost exact invers în raport cu ceea ce s-a prezentat, dar armamentul nu prea are avocați din moment ce nu plătește.
Wehrmachtul a pătruns pe teritoriul Uniunii Sovietice și astfel a descoperit obuzierul de calibrul 122 mm ce forma o parte din artileria divizionară. Era o armă simplă, ușoară și mobilă, cu o mare putere de foc. Adaptarea la producția de masă era un avantaj pentru partea sovietică. Obuzierul M-30 era potrivit pentru a realiza bombardamente puternice pentru sprijinirea apărătorilor sau în vederea neutralizării fortificațiilor inamice.
Partea germană a pornit la luptă cu ideea că reprezintă o industrie superioară din punct calitativ, dar șocul mare a fost când s-a deschis Frontul de Est, M-30 fiind fără termen de comparație în arsenalul Reichului. Obuzierul german FH-18 de calibrul 105 mm era o armă periculoasă în acțiunile infanteriei și folosea proiectile de 14,81 kg. Partea sovietică folosea însă putea lansa la fiecare tragere câte 21,76 kg. A fost adoptată soluția introducerii gurii de foc în dotarea trupei, dar muniția capturată a fost insuficientă. Uzinele germane au început din 1943 să livreze obuzele necesare și s-a ajuns la un vârf de 696.700 de exemplare în 1944. Era o cantitate mare, dar nu era deosebită în raport cu consumurile de pe front. Conducerea de la Berlin a dat dovadă de conservatorism împins la extrem și a păstrat gura de foc în dotare până la sfârșitul ostilităților, ceea ce înseamnă că Wehrmachtul a fost în inferioritate în domeniul puterii de foc. S-a făcut ceva și au fost realizate piese modernizate de tip FH 18/40. Armata română folosea în cadrul diviziilor de infanterie obuziere cehoslovace de calibrul 100 mm. Erau guri de foc periculoase în luptele de aproape, dar nu prea erau indicate pentru foc împotriva bateriilor inamice. Foloseau obuze de 16 kg.
Armata germană a rezistat până-n mai 1945 și datorită utilizării acestei piese de artilerie de captură. Se subînțelege că era un perfect instrument de război dacă partea germană a făcut un efort industrial în vederea acoperirii cererii de obuze. Trupele finlandeze au capturat 41 de exemplare și au reușit astfel să mențină linia frontului.
Obuzierul a fost esențial în dotarea regimentelor de artilerie ale statelor din lagărul socialist deoarece suporta bine condițiile de campanie și muniție exista din belșug. Oare cum se poate scrie că nu exista tehnică militară de calitate? Cât de lipsit de caracter poate să fie un istoric ce se proclamă patriot? Este posibil să jignești un întreg sector de proiectare și producție din dorința de glorie personală și se pare că aceasta a fost o modă prin care s-a acoperit tocmai supradezvoltarea capacităților industriei militare sovietice. M-30 a fost cel mai bun obuzier pentru misiunile încredințate, dar trebuie să fie camuflat totul în negura minciunii, scopul fiind să se ascundă adevăratele intenții ale Kremlinului în politica externă. Obuzierele de calibrul 122 mm mai sunt funcționale în unele armate ce au o finanțare mai modestă. Produsul industriei constructoare de mașini a fost performant și durabil, dar n-a adus fericirea cuiva de pe planetă. Stalin a inundat omenirea cu armament și obsesia pentru guri de foc a rămas în fostul lagăr comunist.
Sursa imagine: Wikimedia Commons