Ionel-Claudiu Dumitrescu

Importurile de tunuri din Germania și trădarea masivă a istoricilor contemporani

Al Doilea Război Mondial a încetat în ziua de 2 septembrie 1945 prin capitularea oficială a Japoniei prin ceremonia desfășurată la bordul unui cuirasat american, dar a început un conflict de lungă durată și care nu s-a încheiat nici astăzi din cauză că fiecare centru de putere dorește să-și impună propriul punct de vedere, cel ce nu are vreo urmă de legătură cu știința.

Istoria este scrisă în mod permanent pe măsură ce apar noi documente și se modifică interpretările în funcție de schimbările de mentalitate. Fiecare autor poate să emită judecăți de valoare cu o valoare științifică de înaltă calitate, dar trebuie să existe și o corectitudine intelectuală determinată de caracter.

Istoricii comuniști și apoi cei contemporani au publicat articole și cărți de mari dimensiuni prin care demonstrau că Germania a exploatat resursele țării și nici măcar n-au fost livrate arme multe și de calitate împotriva inamicului sovietic. Teza a fost repetată până când a devenit un adevăr științific. Cercetătorul Alesandru Duțu a publicat lucrarea Între Wehrmacht și Armata Roșie în care a prezentat date despre expedierile de armament până la 1 august 1944 și a ajuns la concluzia că nu era suficient pentru a face față dușmanului ideologic. Nu se precizează că nici forțele germane nu puteau rezista tăvălugului sovietic ce avea în spate o industrie ce beneficia de sprijinul american.

Este uimitor cum pot fi emise judecăți de valoare în condițiile în care datele sunt sub ochii specialiștilor ce-au jurat cândva să scrie fără ură și părtinire. Au sosit din Reich 224 de obuziere de calibrul 100 mm, gură de foc ce era utilizată în cadrul diviziilor de infanterie pentru lovirea trupelor adăpostite în fortificații de campanie sau trimise la atac. Nu se putea trece pe timp de zi prin zonele bătute de piesele de origine cehoslovacă. A fost arma clasică a regimentelor de artilerie din cadrul diviziilor și și-a făcut datoria fără să fie lăudată de către militari im mod deosebit. Erau esențiale pentru realizarea unei bariere de foc în fața militarilor inamici și schijele au fost cele care au făcut cele mai multe victime. Nu era ieftin să fie achiziționate 224 de piese de artilerie în șapte luni.

Obuzierul de 100 mm lansa proiectilele pe o traiectorie curbă și erau utile împotriva militarilor ascunși în tranșee sau după cute de teren. Nici fortificațiile de campanie ușoare nu rezistau la lovituri în plin. Nu erau probleme cu aceste ținte fixe. dar tancurile erau blindate și mobile și erau greu de lovit. Se impunea cumpărarea de tunuri specializate de calibrul 75 mm și proiectilele să fie lansate cu o viteză mare. Un T-34 cu blindaj înclinat chiar era o mașină redutabilă și numai aceste arme speciale erau capabile să străpungă armura concepută de proiectanți din cel mai bun oțel livrat de industria creată de Stalin începând din 1927. Tunurile de calibrul 75 mm reușeau să străpungă chiar armura frontală a blindatelor de 30 de tone. Instalate în poziții adăpostite și camuflate, gurile de foc erau esențiale pentru menținerea liniilor defensive. Tunul antitanc de calibrul 75 mm poate să pară o armă mică în raport cu piesele de calibru greu, dar era deosebit de scumpă din cauză că necesita oțeluri speciale, capabile să reziste presiunilor generate de pulberile de propulsie. Trebuia să fie o combinație perfectă între dimensiuni reduse și performantele ridicate. Tunul Pak 40 avea o masă de 1.425 kg în poziție de luptă și era asamblat în șase luni din materiale strategice la care partea română abia putea să viseze să le producă în astfel de cantități. O singură piesă implica topirea a 15,8 kg de nichel și a 68 kg de crom, metale ce se obțin cu un consum mare de energie și sunt rare în Europa.

Un istoric contemporan ar putea scrie imediat din fața unui computer că totuși erau puține în raport cu necesitățile frontului și astfel Germania nu și-a îndeplinit datoria față de aliatul din Carpați. Dacă se face o raportare la tot armamentul produs in timpul conflictului in lume sau în statul german, s-ar putea ajunge la această concluzie și care să pară perfect corectă din punct de vedere științific. Nu se ține însă cont că armata germană suporta pierderi grele și propriile divizii aveau lipsuri în ceea ce privește completarea parcului artileristic și a fost obligată să folosească gurile de foc capturate în stare bună pe câmpurile de luptă sau în depozitele inamice. Au fost modificate astfel încât să primească muniție fabricată local. Orice a fost de calitate a fost utilizat în prima linie, în cadrul trupelor din regiuni ferite de lupte sau în fortificații precum Zidul Atlanticului. Dacă n-ar fi fost această tehnică de luptă, Wehrmachtul n-ar fi rezistat până-n mai 1945. A fost trimis spre București și armament antitanc de calibre inferioare (45 și 50 mm) ce puteau să combată mașinile blindate ușor, să neutralizeze mitralierele și să asigure un mare debit de proiectile împotriva infanteriei. Erau tunuri sovietice de calibrul 45 mm despre care unii istorici râd din cauza proiectilelor mici. Gura de foc era protejată de scuturi și se putea apropia de ținte prin efortul servanților. Era capabilă să avarieze chiar șenilele tancurilor de tip Tiger. A fost importat din Uniunea Sovietică după 1945 drept piesă de însoțire a infanteriei. Tunurile germane Pak 38 de calibrul 50 mm erau periculoase împotriva oricărui blindat dacă loviturile erau dirijate împotriva părților laterale. A fost prima armă specializată care în 1941 a reușit să penetreze blindajul frontal de la mică distanță.

Industria românească nu era suficient de dezvoltată pentru a face față cerințelor unui conflict mondial de amploare pentru care nu s-a pregătit vreodată precum au făcut marile puteri interbelice. Au fost importate din Germania obuze de calibrul 100 mm și proiectile antitanc de calibrul 75 mm. În plus, au fost aduse oțeluri speciale necesare pentru producția de proiectile de calibrul 75 mm ce erau trase și cu tunurile asamblate la Reșița. Nu se producea ceva comparabil cu aliajele germane în cantitățile cerute de artilerie.

Sunt numai două exemple din ceea ce s-a primit în urma colaborării cu Berlinul în numai șapte luni. Aliații cei noi de după 23 august 1944 au dus o politică de dezarmare a trupelor române. În plus, armele rămase au fost folosite intens pe front până când au fost distruse de germani sau au fost prea uzate. Armata română a fost construită în timpul regimului capitalist și a fost distrusă în cea mai mare parte de oamenii Kremlinului. Au fost păstrate însă acele obuziere de 100 mm care puteau să facă față cerințelor frontului și chiar au fost modernizate. Revoluția mondială cerea mult armament greu și acesta nu este ușor de înlocuit în vreme de război de amploare. Planul comuniștilor era unul simplu precum gândirea lui Stalin: cucerirea întregii planete cu orice preț în numele ideologiei comuniste.

Istoricii contemporani au găsit diferite formulări meșteșugite pentru a ascunde importanța sprijinului german în Al Doilea Război Mondial și nu vor să recunoască adevărul. România a fost obligată să accepte alianța cu Germania nazistă din cauză că Uniunea Sovietică a provocat războiul mondial începând de la apariția organismului politic în octombrie 1917. Poporul român a fost o victimă a jocurilor marilor puteri și a trebuit să lupte cu ceea ce a găsit împotriva dușmanilor neamului și aceștia erau din belșug. Politicienii din cadrul marilor puteri vor mereu adversari pentru a face afaceri frumoase cu arme și pentru a demonstra supușilor că sunt necesari în posturile de conducere. Politicienii interbelici au făcut totul pentru înarmare și a ieșit un război mondial la finalul căruia a fost considerată vinovată România. Au avut grijă să-și prezinte faptele astfel încât să pară că au făcut totul pentru fericirea popoarelor pe care le-au condus și s-au găsit suficienți intelectuali care să profite de fondurile generoase pentru a emite teorii despre ce lume fericită pregăteau făcătorii de tunuri.

Germania a livrat tunuri din belșug, dar acestea nu puteau să ajungă decât în ritmul fabricării pieselor și se știe că fabricile din Reich au trecut la o producție de masă începând din anul 1943, dar multe centre de producție erau afectate de bombardierele aliate. Și transportul de materii strategice și de arme era afectată de către dispozitivele explozive lansate de valurile de avioane noaptea și ziua. Aparatele de vânătoare aliate au fost trimise în 1944 să vâneze cu înverșunare locomotivele din vestul Europei și astfel a scăzut parcul de mijloace de tracțiune. Chiar camioanele izolate puteau să devină o țintă a piloților dornici de afirmare și de distrugere a tot ceea ce era european.

Istoria a fost captiva politicienilor timp de decenii și a fost folosită pentru manipularea maselor în direcția dorită de conducători, cei care au avut grijă ca și după moarte să aibă parte de imagine pozitivă și de statui impozante. Au fost date chiar legi pentru ca nu cumva să fie încălcate poftele celor ce doresc să rămână veșnic în creierul maselor.

Sursa imagine: Wikimedia Commons