Unul dintre lăcașurile de cult semnificative pentru orașul Pitești este reprezentat de schitul Trivale. Biserica de zid a așezământului monahal a fost construită de Mitropolitul Ungrovlahiei Varlaam în secolul al XVII-lea, aceasta fiind edificată pe locul unei biserici de lemn¹. Faptul că schitul exista dinainte de intervenția mitropolitului reiese din hrisovul lui Alexandru Iliaș din data de 13 octombrie 1617 în care se regăseau următoarele precizări: „Dat-am domnia mea această poruncă a domniei mele la sfânta dumnezeiască mănăstire ce se zice Cotmeana, ca să-i fie moșia care se numește Stăncești și este lângă orașul Piteștilor, și cu metohul, fiindcă-i este veche și dreaptă moșie și moștenire sf. mănăstiri”². De asemenea, în cadrul documentului se menționează faptul că stăpânirea Cotmenii în aceste locuri a fost confirmată și de alți domnitori, precum Vlad Călugărul³. Conform informațiilor din hrisov, rezultă faptul că așezământul datează încă din secolul al XV-lea, iar acesta îi era subordonat mănăstirii Cotmeana. Până la construirea edificiului de către Varlaam, vechiul lăcaș era cunoscut și sub numele de așezământul Stănceștilor⁴. Cei doi soți Trifon și Stanca s-au implicat în apariția primei biserici, dăruind terenul pe care a fost clădită și contribuind la ridicarea acesteia, motiv pentru care numele femeii a fost preluat în denumirea construcției religioase⁵

În ceea ce privește hotărârea mitropolitului Varlaam de a edifica o biserică în acel loc, au existat mai multe motive ce l-au determinat să întreprindă acțiunea respectivă. Împrejurarea că era originar de prin părțile Piteștilor, faptul că a deținut numeroase funcții, precum cea de egumen al mănăstirii Cozia, episcop de Râmnic și mitropolit al Ungrovlahiei reușind să stabilească în anumite momente oficiale diferite relații cu locuitorii acestei zone, dar și remarcarea condițiilor precare în care schitul de lemn se afla, a contribuit la luarea deciziei de a zidi o nouă biserică⁶. Lăcașul a fost realizat pe parcursul a mai multor ani, acesta fiind construit în două intervale de timp și anume între 1677-1678 și 1684-1688, acțiunea întâmpinând și o situație nefavorabilă deoarece în perioada 1679-1684 Varlaam a întreprins o călătorie în afara țării, în Ardeal, apoi în Orient, iar în acest context Ianache Vistierul un om de încredere al mitropolitului, a profitat și a luat materialele ce erau strânse pentru construcția din Trivale pentru a edifica propriul său lăcaș și anume biserica cu hramul Sfânta Treime din Pitești⁷. Personalitatea ecleziastică a încercat să rezolve problema cu ajutorul domnitorului Șerban Cantacuzino care a trimis un hrisov în data de 3 mai 1686, către paharnicul Gavrilă, în care îi poruncea acestuia să îi dea cărămida pe care unchiul său Ianache a luat-o de la Schitul Trivale, dar și cele două covoare pe care Varlaam i le dăduse vistierului⁸.

Mitropolitul a apelat la conducătorul Țării Românești deoarece până în acel moment nu reușise să-și recupereze pierderea pe care Ianache i-o cauzase. Din păcate nici prin intervenția domnitorului nu a avut câștig de cauză deoarece procesul s-a prelungit inclusiv până în perioada conducerii lui Constantin Brâncoveanu. Domnitorul menționat anterior, de asemenea, i-a cerut lui Gavrilă să suporte consecințele acțiunilor unchiului său, la care ar fi contribuit și el, mitropolitul izbutind în cele din urmă să primească contravaloarea cărămizii⁹. Pe lângă recuperarea daunei, tot în timpul lui Constantin Brâncoveanu, a fost finalizată și construcția lăcașului de cult.

Partea financiară care a fost implicată în ridicarea bisericii a fost suportată în cea mai mare parte de mitropolit, puține cheltuieli fiind achitate din donațiile primite, Varlaam ocupându-se atât de elementele situate în jurul bisericii, acesta construind chilii destinate călugărilor, o clopotniță de zid și case egumenești, cât și de patrimoniul cultic, dăruind lăcașului veșminte preoțești și diferite obiecte¹⁰.

O îndeletnicire semnificativă pentru cultura medievală bisericească a fost reprezentată de activitatea copiștilor ce se aflau la Schitul Trivale. Unul dintre caligrafii iscusiți ai așezământului a fost ieromonahul Ioan, egumen al lăcașului în timpul vieții mitropolitului Varlaam, acesta copiind în anul 1682 documentul „Viața patriarhului Nifon”¹¹.

La începutul secolului al XIX-lea, biserica a fost afectată de dezastrele naturale având nevoie de unele reparații pentru a-și putea desfășura activitatea în continuare. Cutremurul din data de 14 octombrie 1802 a avut repercusiuni grave asupra edificiului, motiv pentru care în anul 1803 Partenie, cel care avea statutul de arhimandrit al Schitului Buliga, dar care era și purtător de grijă al Schitului Trivale, s-a ocupat de renovarea bisericii alături de casele egumenești¹². Despre ajutorul acordat de Partenie aflăm inclusiv din catagrafia eparhiei Argeș din anul 1824, unde se mai precizează faptul că lăcașul purta hramul Sfânta Troiță, că era închinat mănăstirii Cozia, dar și că la momentul respectiv în cadrul bisericii slujea preotul Constantin¹³. Referitor la faptul că mitropolitul a închinat biserica de zid Coziei, acest lucru a fost posibil deoarece Varlaam a petrecut o bună perioadă de timp în cadrul așezământului, în acel loc desfășurându-se ceremonia în care a avut loc tunderea sa în monahism, reușind și să evolueze din punct de vedere ierarhic, obținând statutul de egumen al Coziei¹⁴.

Schitul Trivale deținea pe lângă terenurile situate în jurul lăcașului și numeroase proprietăți care reprezentau metocuri ale așezământului, dintre care menționăm Schitul de la Poiana Lacului și cel de la Slătioare, ambele clădite de Varlaam, ale căror gospodării contribuiau atât la reparațiile de care avea nevoie Biserica Trivale, cât și la întreținerea propriilor lăcașuri asigurând hrana călugărilor¹⁵.

De-a lungul secolului al XIX-lea au avut loc numeroase seisme a căror urmări asupra bisericii au fost extrem de grave. Cutremurele din anii 1829 și 1838 au afectat structura clădirii motiv pentru care aceasta a fost rezidită între anii 1854-1856 de către egumenul Ierotei Niculescu după planurile arhitectului Schaltter care nu a mai păstrat aproape nimic semnificativ din construcția inițială¹⁶.

Despre rezidirea bisericii a menționat în notițele sale și arheologul Alexandru Odobescu, care a vizitat biserica în anul 1860¹⁷. S-a efectuat o modificare radicală a așezământului, elementele reprezentative ale lăcașului fiind pierdute. Inclusiv pisania a dispărut o bună perioadă de timp, aceasta fiind descoperită la sfârșitul secolului al XIX-lea cu ocazia unor săpături ce se realizau pentru șoseaua ce urma să treacă în apropierea schitului care la vremea respectivă era situat în marginea de apus a orașului Pitești¹⁸. Lăcașul a fost supus transformărilor și în perioada următoare când s-a încercat reconstrucția acestuia, astfel încât să fie adus la forma sa inițială.

Biserica Schitului Trivale reprezintă un simbol al credinței, un edificiu religios cu o istorie impresionantă în care un aport important l-a avut mitropolitul Varlaam, care a contribuit la evoluția acestuia din punct de vedere cultural.

Bibliografie

Surse edite:

Braniște, M., Diaconescu, Ilie, Pisanii, însemnări și manuscrise din vechile biserici ale orașului, în „Mitropolia Olteniei”, 1971, 5-6 pp., 399-405.

Documente privind istoria României (DIR), B. Țara Românească XVII, vol. III, București, Editura Academiei, 1951.

Odobescu, Alexandru, Note de călătorie, București, Editura Sport-Turism, 1981.

Piteşti: Mărturii documentare 1388-1944, București, ed. Teodor Mavrodin; vol. I, București, Editura Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1988.

Literatură de specialitate:

Apostolescu, Nicolae I., Schitul Trivalea în „Revista pentru istorie, arheologie și folologie”, vol IV, 1902, pp.110-116.

Constantinescu, Grigore, Argeșul Monumental, enciclopedie patrimonială, Pitești, Editura Alean, 2011.

Idem, Pitești Ansamblul Medieval-Modern, Pitești, Editura Tiparg, 2015.

Ionașcu, Ion, Catagrafia eparhiei Argeș la 1824, București, Editura Cărților Bisericești, 1942

Urițescu, Grigore, Schitul Trivalea din Pitești, în „Mitropolia Olteniei”, 1965, nr.3-4, pp. 186-267.

Referințe

¹Grigore Constantinescu, Argeșul Monumental, enciclopedie patrimonială, Pitești, Editura Alean, 2011, p. 353.

²Documente privind istoria României (DIR), B. Țara Românească XVII, vol. III, București, Editura Academiei, 1951 p. 170.

³Ibidem.

⁴Grigore Constantinescu, Pitești Ansamblul Medieval-Modern, Pitești, Editura Tiparg, 2015.

⁵Grigore Urițescu, Schitul Trivalea din Pitești, în „Mitropolia Olteniei”, 1965, nr.3-4, p. 188.

⁶Ibidem, p. 193.

⁷Marin M Braniște, Ilie Diaconescu, Pisanii, însemnări și manuscrise din vechile biserici ale orașului, în „Mitropolia Olteniei”, 1971, nr. 5-6, p. 401.

⁸Piteşti: Mărturii documentare 1388-1944, București, ed. Teodor Mavrodin; vol. I, București, Editura Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1988, p. 58.

⁹Grigore Urițescu, op.cit., p. 195.

¹⁰Ibidem, p. 200.

¹¹Grigore Constantinescu, Argeșul…, p. 353.

¹²Grigore Constantinescu, Pitești…, p. 220.

¹³Ion Ionașcu, Catagrafia eparhiei Argeș la 1824, București, Editura Cărților Bisericești, 1942.

¹⁴Grigore Urițescu, op.cit., p. 206.

¹⁵Ibidem, pp. 210-211.

¹⁶Grigore Constantinescu, Argeșul…, p. 353.

¹⁷Alexandru Odobescu, Note de călătorie, București, Editura Sport Turism, 1981, p.45.

¹⁸Nicolae I. Apostolescu, Schitul Trivalea în „Revista pentru istorie, arheologie și folologie”, vol IV, 1902, pp.110-116.

Sursa imagine: Wikimedia Commons