Puterile Centrale și Antanta se aflau în conflict deschis din august 1914, dar nu se reușea obținerea victoriei din cauză că ambele tabere dispuneau de uzine mecanice ce trimiteau spre front cantități impresionante de muniții și armament. Centrele de recrutare reușeau să strângă și efectivele necesare acoperirii lungilor linii de front, cele ce erau protejate și de biroul mitralieră -sârmă ghimpată. Chiar dacă terenul era pregătit prin bombardamente sistematice, inamicul avea mereu rezerve disponibile pentru acoperirea breșelor generate de infanterie. Trebuia să mai între în conflict un inamic care să risipească și să macine forțele din cealaltă tabără și România părea să fie candidatul ideal. Diplomații au promis intens teritorii din statele adverse și conducerea de la București a decis că se poate acționa împotriva Austro-Ungariei pentru îndeplinirea visului național.

Ostilitățile au început în noaptea de 14 spre 15 august 1916 și ofensiva a mers bine împotriva forțelor maghiare. Rândurile acestora au fost întărite cu divizii germane aduse de pe diferite fronturi și din rezervă și situația pe câmpul de luptă s-a înrăutățit începând cu zona Sibiului. Trupele române au fost silite să se retragă în munți, dar nu erau suficiente și Divizia 13 infanterie a primit în ajutor Regimentul 57 infanterie ce fusese în poziții avansate spre Valea Cernei sub comanda generalului Ioan Dragalina. Militarii au fost trimiși să apere muntele Rigloul de 1.425 m pentru a nu permite învăluirea prin terenul accidentat cu ajutorul trupelor de alpini din Corpul Alpin bavarez. Acestea erau unități special antrenate și echipate pentru acțiuni în munți și Carpații nu erau un obstacol imposibil de forțat. O manevră similară fusese executată pentru încercuirea Diviziilor 13 și 23 infanterie în zona Sibiu, dar retragerea la timp a împiedicat capturarea marilor unități și deschiderea Văii Oltului pentru o invazie aducătoare de succes strategic.

Militarul Sabin Coifan a redactat un jurnal în care a surprins duritatea luptelor de pe un oarecare munte ce brusc devenise de importanță strategică. Ziua de 27 octombrie 1916 a fost cea im care forțele imperiale au vrut să pregătească terenul și au orientat focul mortierelor Škoda 305 mm, model 1911, cele ce erau supranumite de către români Balaurul, către pozițiile alese pentru străpungere. Obuzele gurii de foc aveau o masă de 287 kg și erau generatoare de schije metalice mari, cele ce aveau un efect devastator în cazul atingerii unui om. Un astfel de obiect tăios l-a nimerit pe sergentul Sârbulescu, i-a retezat piciorul și l-a omorât pe loc. Unitatea pierdea astfel un mitralior de valoare. Un alt obuz a reușit să-l acopere cu pământ pe sublocotenentul Pagubă, cel care a avut noroc deoarece proiectilul s-a înfipt adânc în rocă și schijele au zburat aproape vertical. Sublocotenentul Sabin Coifan a avut multă șansă când o bucată de oțel a retezat trunchiul gros al unui fag după care se adăpostise.

Asaltul inamic din cursul zile de 27 octombrie a fost respins de focul îndârjit al pușcașilor, cei ce erau sprijiniți de tirul tunurilor de însoțire a infanteriei de calibrele 53 și 57 mm. Cum inamicul nu putea să deplaseze artilerie grea în poziții apropiate, proiectilele lansate de la distanță mare nu cădeau asupra obiectivelor dorite de ofițerii de infanterie.

Operațiunile militare din ziua de 27 octombrie 1916 (stil vechi) par lipsite de importanță strategică prin amploare, dar au fost deosebit de utile pentru Antanta. Forțele germano - austro-ungare au fost angajate undeva în munții României și consumau inutil din resursele alimentare ale blocului militar ce părea încercuit la nivel continental și avea populația înfometată. Militarii experimentați în lupte în calitate de vânători de munte nu se aflau împotriva altor forțe ake Antantei. Puterile Centrale au deplasat împotriva României mortierele de calibrul 305 mm, puține la număr, și fiecare obuz lansat sporea superioritatea Antantei la capitolele număr de proiectile și cantitate. Sabin Coifan a fost impresionat de muniția grea și n-a mai menționat gloanțele, proiectilele ușoare și bombele de aruncător, dar se știe din alte confruntări că nu se făcea economie de lovituri în vederea pregătirii asalturilor. Mai conta un cartuș de 24 de grame în raport cu loviturile de 287 kg? Mitraliorii germani și austrieci puteau să lanseze o ploaie de gloanțe peste propriile trupe aflate în înaintare pentru a ține militarii români în adăposturi. Cartușele germane și austriece erau astfel risipite prin munții României și nu loveau soldați ai Antantei. Comandamentul de la Viena se confrunta cu o insuficiență a materiilor prime esențiale, dar s-au găsit cartușe de câte 29 de grame pentru expediere în Carpați. Poziția de pe Muntele Riglou era însă bine aleasă și focul inamic n-avea eficacitate. Fiecare cartuș tras era un mic pas spre înfrângere din moment ce Antanta producea mai multă muniție.

Intrarea României în conflict a contribuit semnificativ la slăbirea Puterilor Centrale și la victoria Antantei, dar există astăzi istorici români ce pot scrie că nu s-a făcut prea mult pentru aliați. Oare la ce moară macină cei ce au jurat cândva să scrie adevărul și numai adevărul?

Bătălia din 27 octombrie 1916 a însemnat o nouă măcinare a forțelor invadatoare și astfel misiunea regimentelor românești a fost îndeplinită încă o dată. Muntele Riglou a devenit acum Rigla și s-a uitat ce s-a întâmplat în lupta pentru realizarea statului național - unitar.

Sursa imagine: Flickr