Al Doilea Război Mondial (1939 – 1945) a fost un fenomen militar care a atras atenția specialiștilor și a amatorilor de cercetare istorică și au rezultat vagoane de cărți, studii de specialitate, articole și documentare frumos colorate pentru televiziuni și mediul virtual. Au fost elaborate diferite concluzii și multe au ajuns adevăruri științifice de necontestat deoarece au fost spuse de persoane ce se bucurau de prestigiu și tezele au fost repetate până la sufocarea cititorilor, mai ales atunci când erau în conformitate cu dorințele unor cercuri de putere.
Armata română s-a bucurat de multă atenție din partea cercetătorilor și s-a ajuns la concluzia că în primăvara anului 1942 era în continuare deficitară la armamentul automat, artilerie grea, tunuri anticar, blindate și mijloace motorizate de transport. Se poate spune astfel că nu era un organism militar modern și adaptat războiului pe Frontul de Est. Teza este prezentată în diferite variante și fiecare autor adaugă noi și noi tușe cât mai întunecate și sinistre, ceea ce presupune și căutarea de vinovați pentru dezastrul de la capitolul dotare.
Adevărul este complet diferit de ceea ce scriu istoricii clasici și oștirea era bine înzestrată cu armament în raport cu potențialul industrial al țării și cu ceea ce se putea aduce din import. Pare ciudat să contrazici specialiști de renume, dar existau în depozite și la trupe 650.000 de puști de tip Z.B., gură de foc precisă și care folosea muniție ce provoca răni cumplite. Putea să fie utilizată și pentru trageri de precizie și era un instrument de război devastator în mâna unor luptători antrenați și hotărâți să țină o poziție defensivă.
Statul român a oferit trupelor și armament automat tot proiectat de firma Z.B. din fosta Cehoslovacie pe baza aceluiași cartuș de calibrul 7,92 mm. Pușca-mitralieră a fost livrată în 27.864 de exemplare și mitralierele erau în număr total de 9.168. Erau suficiente pentru a împiedica orice atac de infanterie ce nu era sprijinit de către blindate și multe unități sovietice au fost distruse în urma ofensivelor desfășurate în plină zi în teren deschis. Nu se știe astăzi ce prăpăd au făcut aceste arme automate în rândurile inamicilor mânați la atac de către politruci sadici.
Armele de infanterie asigurau un tir razant și astfel militarii inamici se puteau ascunde în tranșee sau după cute ale terenului pentru a scăpa de micile bucăți metalice ucigătoare. Aruncătorul de mine Brandt de calibrul 60 mm era chemat să asigure sprijinul imediat prin foc indirect și bombele erau periculoase prin cantitatea mare de explozibil ce era inclusă în corpul metalic. Rănile produse de schijele colțuroase erau mai periculoase decât cele generate de gloanțe și așa se explică interesul generalilor pentru acest tip de armă. Erau disponibile 2.035 de exemplare din acest tun al săracului. Se fabrica în țară și folosea bombe de 1,3 sau 2,2 kg, cadența putând ajunge până la 25 de lovituri pe minut în cazul unui tir de baraj. Unii ofițeri ai timpului n-au fost mulțumiți de efectele din timpul campaniei din anul 1941, dar armă a continuat să fie produsă deoarece era acel om muncitor disprețuit de cei de prin birouri și util pentru cei ce se aflau în prima linie și erau uitați de artilerie sau nu se putea efectua un bombardament puternic pentru a nu se lovi propriile trupe. Aruncătorul de bombe calibrul 60 mm, model 2001, este produs și astăzi în Brașov, ceea ce înseamnă că este o gură de foc utilă chiar și pe câmpul de luptă modern. Un model asemănător se află în dotarea forțelor americane și poartă indicativul M224.
Proiectilele erau ucigătoare, dar masa era insuficientă și s-a căutat o soluție mai nimicitoare, dar care să nu afecteze prea mult mobilitatea. A apărut astfel aruncătorul de mine de calibrul 81,4 mm de tip Brandt și 812 exemplare erau pregătite pentru campania din 1942. Bombele erau periculoase chiar și pentru blindate în cazul unor lovituri asupra părții superioare.
Artileria de campanie a fost dezvoltată de abia se putea face față cu livrările de muniții și ofițerii de infanterie s-au plâns tot timpul că artileriștii trăgeau alocațiile pentru o zi și apoi luptătorii din prima linie se descurcau cum puteau cu sovieticii numeroși. Obuzierul model 1934 de calibrul 100 mm era principala gură de foc ce putea să nimicească infanteria inamică, să distrugă sau să avarierea blindatele sovietice și să provoace pierderi forțelor ascunse în fortificații de campanie. Tunurile aflate în poziții avansate puteau să fie neutralizare. Era un performant instrument de război, dar avea un mare cusur: proiectilul avea o masă de 14 kg. Piesa de artilerie cerea multă muniție pentru efectuarea unor tiruri devastatoare și se prefera efectuarea de trageri atunci când era urgență și asupra unor ținte vizibile sau precis identificate în adâncimea teritoriului inamic.
Puterea de foc era completată de obuzierele grele Škoda de calibrul 150 mm. Erau disponibile în primăvara anului 1942 155 de exemplare și acestea erau și mai mari consumatoare de muniție. Un singur proiectil avea masa de 42 kg și era greu de fabricat. Axa a avut mari probleme în ceea ce privește asigurarea de muniții din cauza insuficientei de materii prime și multe unități s-au descurcat cu ceea ce au capturat pe câmpul de luptă și prin depozite. Trupele române au procedat la fel cu tehnica de origine sovietică, dar aceasta a fost utilizată în mod limitat din cauza diferențelor de calibru. Muniția trupelor lui Stalin era de calitate superioară, dar se aplica de multe ori o tactică interesantă și eficientă: erau trase toate proiectilele și astfel erau capturate doar tuburile ale căror pulberi asiguraseră propulsarea spre țintă.
Sunt numai câteva exemple despre ceea ce exista în dotarea organismului militar românesc și acesta era bine dezvoltat în raport cu nivelul economiei naționale. Armata nu era însă suficientă pentru un război mondial prin efective și dotare. Era potrivită pentru un conflict cu statele vecine de dimensiuni mici și medii, dar nu avea cum să facă față colosului sovietic, cel care se pregătise pentru revoluția mondială sau cucerirea întregii planete și nu era o lume normală. Fabricile staliniste începuseră încă din 1927 programe de dotare cu artilerie de câmp și grea, cele mai cunoscute fiind mortierele de calibrul 203 mm ce foloseau proiectile de 100 kg, sisteme de artilerie ce nu aveau egal în tabăra germană.
Conducerea de la București a dezvoltat o armată potrivită pentru apărarea țării și niciodată n-a avut planuri pentru ofensive în stil sovietic. Se stabilea în regulamentul de campanie din 1939 că sectorul de rupere a apărării inamice trebuie să fie asaltat cu 15 – 20 de tancuri pe fiecare kilometru de front, totul după un bombardament realizat de 30 – 35 de tunuri de calibre 122, 152,4 sau 203 mm. S-a ajuns în 1940 la concluzia că astfel de valori trebuie să fie cel puțin dublate.
Sursa imagine: Wikimedia Commons