Istoricii din perioada comunistă și din cea de după 1989 au scris cu tărie sau cu ură proletară că Al Treilea Reich și-a bătut joc de aliatul din Carpați și nu i-a oferit suficient armament pentru război în schimbul petrolului și al altor produse strategice necesare mașinii de război germane. Chiar publicarea de documente din arhivele românești n-a dus la schimbarea tezelor istoriografice vechi și considerate cu valoare științifică deoarece au fost scrise cândva de personalități ale vremii. Al Treilea Reich n-a fost un aliat simpatic din punct de vedere ideologic, dar România nu avea o altă variantă de colaborare militară în 1940 și nici în anii următori.

Au fost publicate date despre livrările de arme automate din perioada ianuarie – septembrie 1943 și se poate afla că au sosit 1.150 de mitraliere, cele ce reprezentau cheia apărării și interziceau orice atac de infanterie pe timp de zi în lipsa blindatelor. Este interesant de amintit că Armata Roșie a experimentat pe toată durata conflictului mondial asaltul cu mase de militari și-n sectoarele menținute de forțe românești și rezultatele au fost deosebit de sângeroase. Nici nu se poate determina cine a fost de vină pentru măcelul generat de aceste guri de foc. Ofițerii sovietici erau mai periculoși pentru propriile trupe decât armamentul inamic. Berlinul a trimis mitraliere cu care statul român putea să doteze în totalitate șapte divizii de infanterie la nivelul anului 1941 si mai rămânea o mică rezervă. Un astfel de număr de divizii de infanterie era suficient pentru a forma o armată de campanie. Nu se poate spune că a existat o lipsă de interes din partea Berlinului, dar n-au fost suficiente arme automate grele. S-au adăugat 1.400 de puști-mitraliere și informațiile sunt din surse românești. Par puține în raport cu necesitățile provocate de un război mondial, dar un conflict este și o confruntare a potențialului economic.

Problema era că Wehrmachtul ducea lipsă de tehnică automată în raport cu amploarea misiunilor încredințate. Nu era ceva de mirare să fie utilizate mitraliere sovietice de captură de tip Maxim M1910, arme ce aveau răcire cu apă și erau perfecte pentru apărare în fortificații de campanie. A fost o mitralieră temută în ambele războaie mondiale și adaptată utilizării în condiții de front. Cartușele staliniste de calibrul 7,62 mm erau puternice și gloanțele aveau efect devastator asupra militarilor atinși. Nu era suficientă muniție sovietică de captură pentru a satisface cererea trupelor. Au fost folosite pentru instrucție și pentru unitățile din sectoarele liniștite de front mitraliere germane din prima conflagrație mondială sau din capturile făcute în statele europene cucerite în timpul campaniilor victorioase de tip Blitzkrieg.

Wehrmachtul era departe de imaginea de dotare perfectă și nu trebuie să se uite că arma principală de luptă a infanteriei a fost o pușcă de calibrul 7,92 mm cu încărcare manuală. Numai în documentarele frumos colorate soldații germani erau toți dotați cu armament automat și se deplasau pe tancuri sau în transportoare șenilate. Istoricii si amatorii de trecut au generat mituri istoriografice ce nu pot fi ușor șterse din memoria colectivă.

Germania nu s-a pregătit serios de război și a fost normal să nu aibă ce să ofere aliaților în raport cu cererile acestora. Italia, România, Finlanda și Ungaria cereau mereu tehnică de luptă de calitate superioară și Berlinul nu avea pentru propriile trupe. Industria germană nu făcea față ritmului în care erau pierdute armele pe fronturi și multe altele se strica și necesitau reparații în atelierele de pe front sau chiar în cele din țară. Luptele de pe Frontul de Est implicau o uzură deosebită a marilor unități de infanterie și acestea necesitau refacerea cu oameni și armament. Germania era mare, dar devenea zilnic mai mică. Berlinul a trecut abia în 1943 la o producție militară potrivită cu ideea de război total, amânarea fiind fatală pentru regimul nazist.

Sursa imagine: Wikimedia Commons