Liderii comuniști au debarcat de pe tancurile sovietice T-34 sau au ieșit din temnițele regimului burghezo – moșieresc pentru a face o lume nouă după ideile promovate cu mitraliera de către Iosif Vissarionovici Stalin. Teoria era relativ ușoară prin faptul că anumite teze erau repetate la infinit pentru ca masele să înțeleagă ceea ce trebuia să fie în cadrul unicului lagăr de la nivel planetar, dar practica administrativă era deosebit de grea și nu mergea nici măcar atunci când era preluat modelul sovietic. Era și normal să nu funcționeze ceva bine în noua Românie din moment ce conducătorii erau slab pregătiți intelectual și erau intoxicați cu teze utopice din secolul al XIX-lea. Căderea în trecut a fost adoptată cu mare plăcere de cei ce spuneau că merg spre un viitor luminos.

Statul comunist a confiscat toate bunurile industriale și comerciale din țară prin zisa naționalizare din 11 iunie 1948 și s-a proclamat unicul deținător al magazinelor alimentare. Orice mică afacere a fost lichidată fără milă și îndurare. Avea misiunea să aprovizioneze populația cu hrană de cea mai bună calitate astfel încât să crească producția în fabricile destinate producției speciale. Au fost confiscate și cele mai bune terenuri prin politica de colectivizare pentru a face uriașe ferme în care să se aplice mecanizarea și chimizarea muncilor agricole, ceea ce ar fi dus la o eliminare a dăunătorilor și la o creștere a cantităților de alimente disponibile pe rafturi. Partea proastă era că acestea nu se găseau și cartelele au fost menținute și după moartea lui Stalin și au revenit în forță după 1980. Cum se explică fenomenul? Nu munceau țăranii? Furau prea mult și nu mai avea statul de unde să aducă alimente?

Adevărul crud era că statul comunist considera agricultura drept aurul verde inepuizabil și alimentele proaspete sau cele conservate erau trimise peste graniță pentru a ajunge valuta necesară aducerii de utilaje industriale moderne. Pe piața internă rămâneau subprodusele cu o slabă valoare nutritivă și nici acestea nu erau în cantități suficiente. A fost practic o înfometare programată pentru construirea și ținerea în viață a coloșilor industriali din metalurgie și construcții de mașini, cei ce reprezentau mândria regimului totalitar, dar nu aduceau veniturile scontate și erau adevărate găuri negre ale economiei socialiste. Fenomenul era universal răspândit în lagărul comunist, dar se mergea înainte cu teoria popularizată de Stalin și care a fost aplicată cu o energie demnă de o cauză mai bună și după condamnarea politică realizată de Nikita Hrușciov.

Trebuia totuși să fie livrate ceva mărfuri alimentare pentru ținerea în viață a populației muncitoare și s-a auzit ideea pe undeva prin presă că zahărul este un produs cu masă mică și energie multă, un fel de uraniu alimentar. Nici nu era scump în raport cu carnea, lactatele și ouăle, mai ales dacă era lungit cu apă sau alte substanțe ieftine sub formă de sucuri, siropuri și alte dulciuri. S-a trecut la dezvoltarea fabricilor vechi și au fost ridicate altele noi în aproape toate regiunile din țară ce permiteau din punct de vedere climatic cultivarea sfeclei de zahăr. Un studiu științific din anul 1960 sublinia că fabricile erau amplasate chiar strategic pentru a inunda rapid și masiv magazinele statului comunist. Fabricile din Chitila și Giurgiu aprovizionau în mod intensiv capitala. Oltenia avea centrul de la Livezi – Craiova. Transilvania asigura materia primă pentru fabricile de la Bod și Târgu – Mureș, Banatul fiind aprovizionat de la cele din Timișoara și Arad. Moldova era prezentă pe harta prin livrările de substanță dulce de la Roman, Bucecea și Sascut – Târg. Partidul comunist a hotărât că trebuie să se ajungă la un consum anual de câte 20 kg pe cap de locuitor până la sfârșitul anului 1964. Propaganda comunistă sublinia cu tărie proletară creșterea producției de zahăr în raport cu anul 1938, cel mai bun din perioada interbelică și din timpul odiosului regim burghezo – moșieresc. A fost o mare realizare trecerea de la 95.000 t la 349.000 t în anul 1964.

Se poate spune că viața devenea mai dulce, mai ales că se trecea la desființarea centrelor în care erau torturați și exterminați deținuții politici. Alimentația cu multe zaharicale a adus însă multe surprize neplăcute chiar și pentru autoritățile care au inițiat programul de hrănire. Cea mai mică problemă consta în nimicirea danturii, dar problema estetică nici nu conta pentru omul de rând, puțin obișnuit cu respectarea igienei orale. Marea nenorocire se afla ascunsă în adâncurile corpului uman și a început să fie vizibilă pe măsură ce au fost făcute mai multe analize de sânge. Boala de nutriție numită diabet zaharat a început să fie o nenorocire socială și chiar Nicolae Ceaușescu a fost atins de maladia degenerativă. Chiar dacă s-a introdus programul de alimentație științifică, diabetul a mers înainte deoarece zahărul fabricilor trebuia să fie consumat undeva. Dacă s-ar fi renunțat la otrava dulce, ar fi urmat falimentul și șomajul, fenomene ce nu existau oficial în România socialistă. Astfel de nenorociri se puteau produce numai în lumea capitalistă.

Pofta de dulce a devenit o obsesie la nivel de mase și a dat o dependență similară cu cele de alcool, tutun și droguri. Cum lumea orașului implică puțin efort fizic, caloriile nefolosite sunt depozitate sub formă de grăsime pe unde găsește și organismul loc și astfel se răspândește obezitatea. Obosirea pancreasului cu mari cantități de dulciuri combinate cu tot felul de grăsimi genera diabetul zaharat, boală de nutriție care a înlocuit alte două probleme medicale cu aceleași cauze: scorbutul și pelagra.

Libertatea comerțului de după 1989 a adus și o aprovizionare masivă cu zahăr din surse interne și masiv din import, ceea ce a fost pe gustul maselor înfometate după invazia sovietică în Afganistan. Acum este o adevărată epidemie de diabet zaharat, dar multe persoane nu știu că sunt afectate pentru că se neglijează controlul medical din cauza vieții stresante, un alt factor declanșator sau agravant al maladiei. Nu rezistă ceva în fața afacerilor și îmbolnăvirea tinerilor dependenți de zahăr este un simplu detaliu pentru patroni. Împăratul Vespasian spunea cândva că banii n-au miros, dar se demonstrează acum că au gust dulce. Acumularea primitivă de capital înseamnă și sacrificarea clienților în concepția celor ce se zice că formează elita economică și politică a acestei țări democratice.

Sursa imagine: Fototeca online a comunismului românesc, 26/1965