Conducătorii unui popor au două feluri de produse de oferit celor pe care-i păstoresc. Liderii comuniști au venit cu vorbe mieroase despre oferirea unui viitor fericit și îmbelșugat în raport cu odioasa realitate din lagărul capitalist și mulți adepți fanatici au fost adunați chiar și din familii cu un nivel de trai sau intelectual deosebit. Totuși, nivelul de trai nu dorea să crească în raport cu promisiunile făcute de politrucii bine plătiți de un stat totalitar ce cultiva intensiv minciuna. De ce nu exista unt în țara ce era definită drept un grânar al Europei?
Explicația este una foarte simplă. Nicolae Ceaușescu a făcut investiții deosebite în armament din ce în ce mai sofisticat și totul are pe lume un cost. Tunul D-20 a fost copiat după o copie chinezească și era o armă redutabilă prin proiectilele înalt explozive de 43,56 kg, încărcăturile de propulsie impunând o masă de 5,5 tone. Era considerat fundamental pentru spargerea frontului inamic prin bombardamente de durată și putea să lanseze cel mult patru proiectile pe minut fără să fie afectată construcția și echipajul.
Era o armă deosebită, dar bătaia de numai 17,3 kg era considerată nesatisfăcătoare pentru trageri împotriva artileriei inamice sau pentru lovirea unor depozite de muniții, a unor comandamente sau intersecții de drumuri. Era nevoie de o gură de foc cu performanțe deosebite și a fost copiată tot prin intermediar chinez tunul sovietic M-46 de calibrul 130 mm. Proiectilul de 33,4 kg putea să ajungă până la 27 km și astfel tunurile inamice erau în pericol, mai ales dacă artileriștii dispuneau de informații bune despre amplasamentul periculoaselor ținte. O cadență de trei lovituri pe minut era bună pentru o armă specială de putere. Bătaia sporită venea cu un cost deosebit: creșterea masei pentru ca țeava să reziste presiunilor generate de încărcătura de propulsie. Gura de foc ajungea la 7,7 tone și avea nevoie de explozibili și proiectile speciale. Erau deosebit de costisitoare.
Sunt doar două exemple de tunuri ce erau construite de industria României socialiste în urma colaborării economice cu China, stat care a pus la dispoziție credite și tehnologie. Partea proastă este că a venit și nota de plată. Banii au fost returnați aliatului ideologic și a fost un efort pentru o țară înglodată în datorii. Problema mare consta în faptul că produsele finale deosebit de costisitoare nu ajutau cu ceva populația. Dimpotrivă. Erau în continuare o gaură neagră pentru buget din moment ce un echipaj instruit pierdea ani din viață pentru asimilarea performanțelor gurilor de foc și modelul de calibrul 130 mm avea nevoie de 11 servanți pentru punerea în baterie. Aceste arme grele aveau nevoie pentru deplasare de tractoare de artilerie sau de camioane de mare putere, mașini cu o construcție specială și tracțiune integrală pentru a putea să manevreze în teren accidentat sau noroios. Cum consumul de muniții putea să fie unul deosebit de ridicat, o singură piesă necesita cel puțin două camioane. Unul era pentru servanți și tractare și celălalt pentru periculoasele încărcături explozive. Nu era de dorit amestecarea oamenilor cu proiectilele ucigătoare.
Se poate spune că erau utile pentru apărare și că a fost bine ce idei patriotice avea tovarășul Nicolae Ceaușescu. Partea proastă este că ordinele pentru dotarea armatei cu piese de artilerie de câmp de calibre superioare a venit exact în perioada în care s-a dus și politica de restricții alimentare în numele plății datoriei externe. A dispărut din comerț untul pentru tunul revoluției mondiale. S-a ajuns și la dispariția alimentului de bază al românilor: pâinea cea de toate zilele. Era absolut normal din moment ce Nicolae Ceaușescu dorea sute de tunuri de toate calibrele și acestea înghițeau munți de proiectile pentru exerciții sau pentru formarea de unități de foc de rezervă. Războiul modern devorează rapid stocurile de materii prime și este bine pentru generali să pregătească depozite secrete pline cu de toate și bine adăpostite.
Sursa imagine: Wikimedia Commons