Istoricii din întreaga lume au încercat să găsească explicaţii pentru uriaşele înfrângeri sovietice din vara anului 1941 şi s-a scris că trupele au fost luate prin surprindere de atacul masiv al Wehrmacht-ului şi întregul dispozitiv a fost dat peste cap de manevrele rapide ale diviziilor de tancuri. Armata Roşie n-a putut să profite de superioritatea numerică şi să-şi dispună artileria pentru bombardamente puternice şi sistematice. Obuzierele de calibrele 122 şi 152 mm erau mult mai performante decât cele din prima conflagraţie mondială şi proiectilele era realizate din materiale de calitate superioară. Progresele industriale îşi făceau simţită prezenţa. S-a mai spus că armamentul livrat trupelor nu se putea compara cu cel al germanilor şi nici militarii nu aveau suficientă experienţă pe câmpul de luptă. Ofiţerii erau îngroziţi de politrucii ce tot timpul aveau ultimul cuvânt în luarea deciziilor şi orice eroare putea să fie pedepsită rapid cu un glonţ fierbinte.

Iosif Stalin a fost acuzat şi că n-a fost interesat suficient de dezvoltarea producţiei de armament şi astfel Armata Roşie ar fi fost în inferioritate faţă de temutul Wehrmacht, o maşinărie de război perfect pusă la punct. Liderul de la Kremlin a fost umilit în fel şi chip de foşti subordonaţi doar după ce a trecut în nefiinţă pentru a se demonstra că Uniunea Sovietică a fost n-a fost pregătită de desfăşurarea unor ostilităţi de amploare. Dacă se citeşte cu atenţie un text scris chiar în epoca sovietică, autorii scriu ceva în text şi concluzia este absolut în conformitate cu indicaţiile pe linie de partid şi de stat. Memoriile celui care a fost mareşalul G.K. Jukov sunt perfecte pentru a ilustra eforturile făcute pentru acoperirea unor minciuni. S-a mers înainte cu lipsa de armament pentru militarii ce erau mobilizaţi şi pentru diviziile proaspăt formate. Autorul şi-a amintit undeva că producţia de tunuri a fost una importantă şi a dat câteva cifre, datele trecând de filtrul cenzurii vigilente. Toţi autorii micşorau livrările şi găseau tot felul de scuze pentru fabricile de produse speciale, dar mareşalul văzut astăzi ca un erou a avut la dispoziţie alte informaţii. Armata Roşie a primit între 1 ianuarie 1939 şi 21 iunie 1941 29.637 tunuri şi obuziere de câmp. Se adăugau tunurile săracului, temutele aruncătoare de mine, acestea fiind în număr de 52.407. Aceste arme noi erau mult mai multe decât ceea ce concentra Hitler la graniţa de vest a Uniunii Sovietice.

Numai aceste câteva ştiri dintr-o carte publicată în urmă cu peste cinci decenii îl disculpă pe Stalin de acuzele privind lipsa de interes pentru dotarea trupelor şi de insuficienţa capacităţilor industriale cu destinaţie militară. Chiar dictatorul de la Kremlin a folosit minciuna ca armă, dar adepţii l-au depăşit în folosirea instrumentelor pentru înşelarea inamicului.