Se discută prin presa românească şi prin popor că pe vremuri se acorda o atenţie deosebită sportului şi de aceea erau rezultatele deosebite ale României socialiste la concursuri şi olimpiade. Să analizăm puţin situaţia sportului din acei ani ai totalitarismului de stânga. Se ştie că ideologia comunistă recomandă dispariţia iniţiativei private, cea care poate să genereze proprietate privată, bogăţie. Karl Marx a recomandat încă din manifestul lansat pentru organizarea mişcării comuniste că totul trebuie să fie de masă şi controlat de către stat. Uniformizarea trebuia să fie absolută, populaţia fiind transformată într-un fel de armată sub ordinele comisarilor politici. Iosif Vissarionovici Stalin a pus în practică aceste idei şi sportivii au fost transformaţi în nişte maşini de adus glorie sistemului socialist cu orice preţ. Statul oferea totul şi lua totul de la om. Nicolae Ceauşescu a urmat acelaşi model şi sportivii cei mai talentaţi au fost concentraţi în câteva mari cluburi, un fel de incubatoare gigantice. Ţara era cuprinsă de un fel de febră a concursurilor de toate felurile, dar nu exista interes deosebit pentru culturism sau pentru şah, acesta nefiind sport în concepţia profesorilor de educaţie fizică din perioada comunistă. Autorităţile favorizau anumite pregătiri ale tinerilor şi sumele investite erau deosebite. Un sport ciudat era planorismul, costisitor prin cumpărarea aparatelor de zbor şi întreţinerea aerodromurilor. Tinerii erau atraşi de sportul ce duce la creşterea adrenalinei şi în perioada 1949 – 1981 au fost pregătiţi 11.446 de piloţi pentru planor. Se vede că statul comunist oferea românilor sporturi generatoare de senzaţii tari. Era preocupat de orice era modern, interesant. Oare să fi fost totuşi o preocupare doar pentru plăcerea oamenilor de rând? Se ştie că în ultima conflagraţie mondială aparatele ieftine din lemn au fost folosite pentru desantarea trupelor şi a tehnicii de luptă, germanii fiind surprinşi de amploarea acţiunilor din Normandia şi Olanda anului 1944. Sovieticii au învăţat lecţiile războiului şi au pregătit piloţii pe scară largă, industria prelucrării lemnului fiind capabilă să reproducă dispozitivele plutitoare în număr nelimitat. Mai greu era cu pregătirea personalului navigant şi improvizaţiile aliate au arătat că aterizarea într-un teren puţin cunoscut şi în condiţii de noapte este o sarcină cu mult peste puterile celor ce fac o instruire sumară.

Aşa se explică interesul regimului de la Bucureşti pentru planorişti, aceştia urmând să lupte alături de forţele sovietice pentru victoria împotriva capitaliştilor. Existau planuri pentru operaţiuni de asalt aerian împotriva Turciei. Acest sport nu avea nici cea mai mică legătură cu poporul român. Din fericire, ordinul pentru marea confruntare n-a fost dat pentru că Al Doilea Război Mondial ar fi devenit o poveste plăcută.

Folosirea planoarelor în război a demonstrat că forţele aeropurtate nu se pot susţine singure multă vreme împotriva unităţilor inamice ce încep să se coaguleze în zona rănilor. Comandamentul sovietic a reţinut şi această lecţie a trecutului şi industria a produs mase de tancuri care să străpungă liniile defensive şi să străbată terenul până la regiunea ocupată de desantişti. Ofensiva însemna totul pentru trupele comuniste şi Nicolae Ceauşescu s-a pregătit conform planurilor stabilite la Moscova. Este posibil chiar să fi făcut chiar mai mult pentru a se menţine la putere. Descoperirea planurilor pentru pregătirea uriaşei confruntări cu lumea capitalistă ar însemna o revoluţie în istoriografie.