Anul 1926 nu prea pare să fie unul deosebit în curgerea vremii. Dacă tinerii au uitat semnificaţia anului 1941, ce rost are să mai cauţi răspunsuri pentru ceva şi mai îndepărtat în timp. Totuşi, liderii lumii erau foarte preocupaţi să găsească noi sisteme de arme pentru a continua cursa pentru hegemonie planetară, prima conflagraţie mondială lăsând un oarecare echilibru de forţe. Esenţială era dominaţia asupra mărilor şi asupra comerţului, stăpânul apelor putând dicta asupra uscatului. SUA nu părea să fie un competitor înverşunat, dar a început să introducă în producţie tunul de calibrul 127 mm cu ţeava lungă de 25 de ori diametrul ţevii. Erau proiectate să fie uşoare pentru ca echipajul să le poată manevra uşor împotriva ţintelor navale şi aeriene. Industria constructoare de maşini speciale a primit comanda pentru a se realiza dotarea cuirasatelor şi a crucişătoarelor grele cu turele ce ajungeau la 10 tone. Era un salt deosebit în raport cu piesele de 102 mm de pe distrugătoare, dar amiralii au decis că mai este loc de îmbunătăţiri în flotă. Ţeava scurtă a armei ajuta la scăderea masei, dar ducea la diminuarea preciziei la distanţe mai mari. S-au făcut cercetări şi ţeava a ajuns lungă de 38 de calibre, ceea ce a dus la mulţumirea factorilor de decizie de la Washington. Era perfectă pentru echiparea noilor distrugătoare şi drept armament secundar pe vapoarele militare importante. Putea să execute foc asupra bombardierelor ce zburau orizontal la altitudini mari. Montarea tunurilor s-a făcut în mai multe variante şi masa sistemelor putea să fie cuprinsă între 13 şi 77 t. O întreagă industrie a fost pusă în funcţiune pentru livrarea muniţiei, masa unei singure lovituri fiind de circa 36,3 kg.

Ambele modele au făcut carieră în Al Doilea Război Mondial şi peste 8.000 de exemplare au fost livrate din varianta cu ţeavă lungă începând din 1934. Se zice că a fost criză, dar tunurile ieşeau pe bandă rulantă după 1926. Este interesant de subliniat că România nu putea să producă astfel de arme în acele timpuri pentru că nu era disponibil oţelul de calitate care să reziste la pulberile puternice. Nici industria chimică nu putea să livreze substanţele capabile să genereze viteze sporite proiectilelor.

Marina militară de război a SUA, US Navy, s-a transformat rapid în anii de criză economică, dar s-a încercat să se menţină o imagine de insuficienţă la capitolul dotare.