Oamenii din fostele state totalitare tot repetă că era mai bine înainte, că liderii de partid şi de stat se îngrijeau să le ofere locuri de muncă în industrie, îndeosebi în metalurgie şi construcţii de maşini. Sistemul economic capitalist era zguduit de ceea ce se numeşte Marea Criză Economică începând din anul 1929, dar Uniunea Sovietică părea un adevărat bastion de care se spărgeau valurile recesiunii. Mereu erau anunţate inaugurări de noi capacităţi de producţie de mari dimensiuni şi economiştii începeau să fie convinşi că planificarea riguroasă poate să fie o soluţie pentru problemele mediului de producţie. Trecând dincolo de formulările frumoase ale propagandei, se poate să se afle că foametea făcea ravagii prin lagărul comunist şi astăzi se discută despre un adevărat genocid comis în Ucraina.

Cum se explică faptul că nivelul de trai nu dorea să crească în ciuda cifrelor record afişate în documentele oficiale şi în presă? Explicaţia este una singură şi interesantă: fabricile lucrau numai la ordin şi aveau drept misiune livrarea de produse speciale. Iosif Stalin a dat ordin să fie sporită producţia de oţel şi a fost ridicat imensul combinat de la Magnitogorsk. Metalul obţinut nu se putea vinde pe piaţa mondială pentru că deja exista o cantitate apreciabilă şi atunci era dirijat către industria constructoare de maşini. Aici apare partea interesantă a problemei economice: maşinile asamblate nu produceau ceva util şi nici nu erau cumpărate de locuitorii patriei socialiste pentru că nu aveau ce face cu aceste minuni ale tehnicii de vârf. Produsele speciale din oţel erau tancurile şi primul din seria T-26 a intrat în serviciul Armatei Roşii la 13 februarie 1931. S-a ajuns ca până la final să fie numărate 11.218 blindate. Erau suficiente pentru a alcătui 56 de divizii de tancuri, un vis pentru orice strateg. România abia dacă a putut să strângă maşini pentru o singură mare unitate de blindate, dar acestea erau net inferioare calitativ variantelor dotate cu tunuri de calibrul 45 mm. Masa a tot crescut şi s-a ajuns la 12 t, destul de mult în raport cu potenţialul economic din epocă. Rezistenţa cuirasei a fost sporită prin introducerea sudurii în locul niturilor ce se mai foloseau în lumea capitalistă.

Visul lui Iosif Stalin era transpus în oţel şi se putea trece la conceperea planurilor pentru realizarea practică a revoluţiei mondiale, viteza blindatelor uşoare putând ajunge la 30 km/h, net superioară infanteriei ce se putea limita la o medie de 4 km/h. Tancurile puteau să treacă peste tranşeele săpate de apărători, să străbată reţelele de sârmă ghimpată şi să înfrunte ploaia de gloanţe a mitralierelor, coşmarul soldaţilor din prima conflagraţie mondială. Putea să reziste şi la schijele obuzelor, dar blindajul era prea subţire pentru a face faţă loviturilor directe cu proiectile medii şi mari.

Tancul pentru sprijinirea infanteriei ridica în faţa strategilor noi probleme. Aprovizionarea cu combustibil implica extinderea parcului de cisterne de cale ferată şi de camioane specializate. Erau necesare autocamioane şi pentru ducerea muniţiei până în ritmul impus de deplasarea batalioanelor blindate. Se înţelege de ce Stalin a acordat un mare interes şi ridicării unor fabrici de camioane, rolul în economie fiind important, dar armata avea mare nevoie de mijloace motorizate. Partea proastă în cazul unităţilor de tancuri era că izolate erau foarte vulnerabile la acţiunile infanteriştilor dotaţi cu grenade speciale sau cu sticle incendiare. Mijloace ieftine puteau fi folosite pentru distrugerea sau capturarea unor maşini costisitoare. Au apărut astfel alte cereri de camioane pentru deplasarea forţelor de infanterie cât mai aproape de tancuri. Tunurile de pe blindate erau de calibrul 45 mm, dar nu erau suficiente pentru a înfrunta armele artileriei şi se impunea găsirea de soluţii pentru punerea în mişcare a gurilor de foc medii şi grele. Calul a fost folosit în prima conflagraţie mondială, dar viteza asigurată în teren noroios era prea scăzută în raport cu nevoile tactice şi strategice. Cum masa tunurilor era în creştere, animalele nu prea mai făceau faţă în mod eficient, mai ales că era nevoie şi de o sporită cantitate de muniţii. În plus, erau vulnerabile în faţa loviturilor de tun şi în cazul bombardamentelor aeriene. Iosif Stalin a găsit soluţia: tractoare speciale. Nu este de mirare că la Stalingrad a fost ridicată o fabrică de tractoare, dar care avea şi-o producţie secundară. Normal, era de tancuri.

S-a spus că n-a mers economia în epocă şi de aici a rezultat războiul mondial, dar se pare că a fost exact invers. Fabricile au mers foarte bine şi livrările speciale au dus la acutizarea problemelor mondiale.

Trebuie să se termine cu folosirea termenului de Marea Criză Economică şi să se introducă Marea Curăţenie Economică. Firmele occidentale puternice s-au extins în dauna celor mai puţin dotate tehnic şi financiar. Statele totalitare au luat banii ce ar fi trebuit să fie daţi populaţiei pentru nevoile traiului de zi cu zi şi au trecut masiv la producţia de armament.