Se spune că omul este o fiinţă inteligenţă, bună la suflet şi care poate să realizeze civilizaţii uimitoare. Partea proastă este că violenţa este adânc ascunsă în creier, pofta de distrugere şi ucidere fiind adânc implantată şi mereu într-o stare de latenţă. Această pasiune pentru nimicirea semenilor se regăseşte în producţia de armament din ce în ce mai sofisticat. Infanteria clasică a început să folosească puştile primitive de prin secolul al XVI-lea, dar erau greu de încărcat şi imprecise. Situaţia s-a schimbat spre anul 1900 prin generalizarea armelor cu încărcare pe la culată. Era greu de trecut de mari unităţi dotate cu puşti moderne precum Lebel şi Mauser, mai ales că trăgătorul avea pregătite cel puţin cinci cartuşe în magazie. Primul Război Mondial a demonstrat ce pot face armele individuale, mai ales dacă erau dotate şi cu o lunetă pentru creşterea preciziei. Totuşi, era prea puţină ucidere şi trebuia să aduci mase de infanterişti pentru a avea o mare densitate de gloanţe. Nici tragerile nu erau suficient de precise din diferite motive legate de firea omului.

Armurierii au inventat însă pistolul-mitralieră, o armă automată ce secera tot la distanţe mici şi perioada interbelică a fost plină de încercări, de căutarea unor materiale care să reziste la cadenţele ridicate. Temutul Thompson 1928 folosea muniţie de calibrul 11,43 mm, gloanţele mari provocând răni cumplite, ceea ce demonstraseră mafioţii în timpul luptelor generate pentru piaţa alcoolului. PPD-ul sovietic putea să lanseze peste 10 gloanţe pe minut şi avea o magazie cu 71 de cartuşe de calibrul 7,62 mm. Erau totuşi prea grele prin patul masiv din lemn ce aducea aminte de puştile de sfârşit de secol al XIX-lea. Costau şi prea mult din cauza procesului de producţie complicat. Minţile luminate în domeniul tehnic au început să gândească şi au realizat revoluţia: armele au devenit uşoare, simple pentru producţia de serie şi cu muniţie de pistol. Germanii au devenit celebri prin MP-40, care utiliza cartuşele de calibrul 9 mm, dar britanicii au realizat modelul Sten cu acelaşi calibru, mai simplu şi mai uşor.

Ghinion! Cartuşele erau prea slabe şi precizia scădea la distanţe mai mari şi nici forţa de penetrare nu era mulţumitoare. Se mai putea inventa ceva. Germanii au venit cu ideea puştii automate de asalt şi sovieticii au preluat invenţia şi au transformat-o în renumitul Kalaşnikov (AK-47), cel livrat în peste o sută de milioane de exemplare pe piaţa mondială.

S-a lucrat şi la calitatea muniţiei, cartuşele mari cum erau cele de 7,62 mm, încărcând trăgătorul şi sporind consumul de materiale strategice. Politicienii şi ofiţerii au o grijă deosebită să facă economii, dar nu sunt interesaţi de fericirea pe planetă. Război să fie! S-a trecut la cartuşe de calibru 5,56 mm, gloanţele mici determinând în corpul uman apariţia unor bule de presiune înaltă ce generează efecte cumplite asupra organelor moi. Ficatul şi plămânii practic explodează dacă sunt atinse de astfel de muniţii.

Puştile cu acţionare manuală n-au fost uitate şi au fost păstrate pentru tragerile de precizie, lunetele fiind perfecţionate. Iosif Stalin a fost de acord să ordone trecerea la o producţie de masă pentru sniper-i şi puşca Mosin-Nagant de calibrul 7,62 mm putea să lovească o ţintă umană la o distanţă de 900 m, luneta folosită având o putere de mărire limitată pentru a nu creşte inutil masa şi dimensiunile armei. Este interesant că prin acest procedeu de luptă erau vizaţi îndeosebi ofiţerii, adică persoanele instruite superior, mulţi dintre comandanţi fiind din rezervă şi în civilie erau personalităţi în comunităţi. Lupta împotriva creierului şi pentru generalizarea prostiei se duce prin toate mijloacele oferite de tehnica militară modernă.

Fiinţa bipedă nu se mai satură de mijloacele de ucidere livrate de industria ce are o cifră de afaceri interesantă. Cele mai noi cuceriri ale ştiinţei trec întâi prin domeniul militar pentru a lua aspectul unor arme secrete care să asigure superioritate pe câmpul de luptă.