Perioada comunistă a fost definită ca o eră a dezvoltării industriei metalurgice şi fabricile ridicate cât mai repede posibil au fost considerate ideale de către populaţie pentru că ofereau locuri de muncă. O mândrie a epocii comuniste în România a fost combinatul pentru producerea de aluminiu de la Slatina, cel care era aprovizionat cu alumină de la capacităţile miniere din Bihor şi apoi de la uzina din Tulcea. Mai mult. Era nevoie de o uriaşă cantitate de energie electrică pentru obţinerea şi rafinarea metalului alb, ceea ce impunea regimului comunist construirea de termocentrale foarte poluante. Oamenii au muncit, au ridicat coloşii industriali, au obţinut aluminiul strălucitor, dar acesta nu se regăsea în automobile sau autobuze asamblate în ţară. Nici casele nu puteau fi acoperite cu tablă de calitate, chiar dacă specialiştii epocii spuneau că permite o menţinere a temperaturii interne a clădirilor prin respingerea căldurii pe timp de caniculă.

Unde mergeau aluminiul şi aliajele lui? Explicaţia este una singură: industria aeronautică folosea tot ce era mai bun. Iosif Stalin a dat ordin să fie copiate bombardierele B-29 ce aterizaseră după raiduri efectuate deasupra Japoniei. Tu-4 a fost o minune a tehnicii în raport cu asamblau sovieticii, dar era depăşit după trecerea anilor. Un avion de bombardament strategic de tip Tu-85 avea o masă de 54,7 t şi avea nevoie de 48 t de combustibil şi ulei pentru atingerea performanţelor impuse de militari şi de sistemul politic totalitar. Obsesia pentru avioanele grele cu elice a rămas până astăzi sub forma aparatelor Tu-95, capabile să atace ţinte cu ajutorul rachetelor cu rază lungă de acţiune.

Şi avioanele cu reacţie aveau nevoie de metal uşor şi interceptorul MiG-31 avea o masă de aproape 22 de tone, partea metalică fiind în proporţie de 33 de procente din aliaje de aluminiu care să reziste la viteze supersonice. Nici elicopterele nu erau mai uşoare, vibraţiile rotoarelor impunând structuri de rezistenţă solide. Numai un Mi-6 ajungea la o masă de 27 t, dar era util pentru transport în câmp tactic. Mi-24 avea opt tone, dar era destinat atacului la sol cu proiectile, bombe şi rachete. Cum aluminiul nu era suficient de rezistent la lovituri, a fost înlocuit masiv cu aliaje din titan, alt produs greu de obţinut industrial. Şi sunt numai câteva exemple din lunga listă a produselor speciale ale uzinelor sovietice, multe dintre acestea fiind înconjurate de secrete mai mari decât cele din faimoasa Zonă 51.

Fabricile au fost concepute în lumea comunistă numai pentru război şi statul le-a ţinut artificial în viaţă până la prăbuşirea sistemului planificat. Sistemul energetic a fost supradimensionat pentru a se obţine curentul electric ieftin necesar prelucrării metalelor necesare războiului cu lumea capitalistă. Termocentralele au fost proiectate să ardă cantităţi cât mai mari de lignit, cărbune inferior ce polua masiv, dar protecţia mediului era ceva absolut neinteresant în raport cu măreaţa idee a revoluţiei mondiale. Mai apoi au fost interesante şi reactoarele nucleare, construite în mare grabă şi aşa a apărut dezastrul de la Cernobîl. Nu se făcea ceva pentru om. Totul pentru front!