Se ştie din orice carte de istorie că la 22 iunie 1941 a început confruntarea titanică a celor două state totalitare de orientare socialistă. Armata germană a deschis prima focul şi a reuşit să străpungă dispozitivul sovietic de-a lungul întregii frontiere. Diviziile de tancuri au putut să străbată mari distanţe şi să realizeze spectaculoase încercuiri şi cele mai mari victorii din Al Doilea Război Mondial. Numai trimiterea cu încăpăţânare în măcel a noi şi noi armate de către Stalin a întors soarta armelor până în anul 1945. Oare cum a fost posibil ca forţele slab dotate ale germanilor să ajungă până la porţile Moscovei în decembrie 1941? Cum a fost posibil să treacă de armate întregi perfect dotate cu armament superior? Explicaţia este dată de colonelul I. H. Bagramean, viitor mareşal al Uniunii Sovietice. Acesta a scris într-o carte de memorii, trecută de filtrul cenzurii comuniste, că a avut loc o discuţie despre modul în care se poate acţiona pentru ruperea apărării inamicului. Un comandant de armată afirma că regulamentul de campanie prevede folosirea pe fiecare kilometru de front a cel puţin 35 de tunuri şi a 15 – 20 de tancuri, puterea de foc a maşinilor fiind superioară în raport cu ce avea partea adversă în regiune. Generalul Jukov ar fi spus că aceste indicaţii din documentul oficial sunt depăşite şi trebuie să se realizeze o densitate dublă pentru copleşirea apărătorilor. Indicaţiile superioare au rămas valabile şi s-a trecut la aducerea tehnicii de luptă în cantităţi din ce în ce mai mari. A fost un plan teoretic foarte bun pentru zdrobirea forţelor inamice, dar războiul a început altfel. Trupele germane au atacat pe flancuri şi tehnica grea n-a mai putut fi evacuată. Nici blindatele nu mai puteau acţiona eficient cu liniile de aprovizionare tăiate. S-a ales praful de diviziile din intrândul Lvov şi la fel s-a întâmplat cu cele din zona Bialystok. Nici n-a mai contat ce fel de tancuri au fost mobilizate în cele două intrânduri, superioritatea tehnică a sovieticilor fiind anulată de manevrele de flancare ale germanilor, diviziile de Panzere pătrunzând exact acolo unde nu erau suficienţi apărători. Se repeta cumva povestea cu călăreţii mongoli, rapizi şi mobili, care au spulberat trupele statelor europene în secolul al XIII-lea.

Uşa Uniunii Sovietice a fost larg deschisă de această politică de concentrare a forţelor în poziţii avansate. Chiar Iosif Stalin a fost acuzat, după moarte normal, că a neglijat apărarea şi că au fost prea puţine trupe la frontieră. Era o metodă pur stalinistă de acuzare şi tocmai succesele Wehrmacht-ului din 1941 erau cea mai bună armă a celor care doreau să obţină multă glorie pe seama fostului lider. Dictatorul de la Kremlin poate să fie acuzat de multe, dar de lipsă de pregătire în iunie 1941 niciodată. Este mai mult decât evident că viitorul mareşal Jukov nu putea să emită judecăţi de valoare fără acordul conducătorului de partid şi nici nu putea să deplaseze mase de artilerie şi tancuri după bunul plac. Au fost aduse prea multe trupe în poziţii ofensive, apropiate de frontieră, dar atacul german le-a pus în situaţia să lupte în condiţii pentru care nu fuseseră instruite. Nu existau planuri operative, nu se găseau hărţi ale regiunilor şi armamentul greu se afla dispus în poziţii din care era imposibil de scos fără folosirea maşinilor puternice de tracţiune. Grav era că toate acţiunile militare se desfăşurau fără acoperire aeriană şi sub atacurile aparatelor de zbor ale temutei Luftwaffe.

Nu se discută în istorie cu dacă, dar folosirea unor cantităţi mai mici de tehnică militară ar fi permis o concentrare sovietică mai rapidă în raioanele de frontieră şi era posibilă devansarea pregătirilor germane. Iosif Stalin a vrut să fie sigur de marea victorie, a mutat prea multe piese grele şi uriaşa partidă de şah real a început după cum a vrut Adolf Hitler. Este interesant că astfel a apărut un Wehrmacht foarte puternic şi bine dotat, falsa imagine rămânând în paginile cărţilor de istorie până astăzi şi povestea este repetată de cei ce rămân ataşaţi de şabloane.