Domeniul stăpânit de Muza Clio a fost luat cu asalt de o mulţime de specialişti, dar nici pasionaţii de glorie obţinută rapid prin teorii senzaţionale nu puteau să lipsească. O mare parte a omenirii a ajuns să se priceapă la istorie, ceva în stilul experţilor în politică şi fotbal. Dacă nu sunt formule ca la matematică, atunci merge să scrie orice, mai ales dacă ies ceva bani din activitate. Au apărut tot felul de idei şi acestea sunt repetate zi de zi de zi şi acum par adevăruri ştiinţifice. Despre colaborarea cu Germania începând din 1940 se spune mereu că România a fost mai mereu umilită, că Berlinul nu şi-a îndeplinit obligaţiile sau că n-a trimis armament suficient în schimbul petrolului. Oare să fie adevărat ce spun cunoscătorii în ale trecutului? Datele publicate deja au fost folosite în volume stufoase şi este uimitor cât de superficială este interpretarea unor informaţii clare şi accesibile. Se spune că România n-a primit suficientă tehnică de luptă până în 22 iunie 1941 pentru că Berlinul încerca să menţină un echilibru militar în raport cu Ungaria, relaţiile dintre cele două state fiind extrem de încordate după Dictatul de la Viena din 30 august 1940. În realitate, Germania a făcut o mare infuzie de tehnică de luptă de origine germană şi poloneză. Au sosit în ţară, printre altele, 669 de tunuri antitanc de calibrul 37 mm, arme foarte utile în perspectiva confruntării cu blindatele sovietice. Se poate spune că erau de calibru prea mic, dar să nu se uite că esenţa apărării anticar în cadrul diviziilor germane era formată din guri de foc asemănătoare.

Aviaţia sovietică era numeroasă şi au fost cerute 124 de piese de calibrul 37 mm, un proiectil putând să genereze avarii grave sau doborârea oricărei ţinte aeriene. Au fost expediate fix 124 de tunuri. Au mai fost adăugate şi piese de calibrul 40 mm de la firma Bofors şi au sosit 54. Erau şi mai periculoase prin puterea de distrugere, avioanele având fuzelajul sensibil în raport cu maşinile blindate. Au fost produse sub licenţă în SUA şi au făcut ravagii în aviaţia niponă în combinaţie cu cele de calibrul 20 mm.

Chiar dacă erau periculoase, aveau cusurul unei mobilităţi mai reduse, mai ales în urmărirea unor avioane rapide de vânătoare ce veneau la joasă altitudine. Tunurile de calibrul 20 mm cu cadenţă mare erau perfecte pentru astfel de misiuni şi au sosit 118 exemplare până la 1 iunie 1941, dar mai existau restanţe. A fost o adevărată revoluţionare a apărării antiaeriene româneşti, aliatul german livrând exact echipamentele necesare protejării trupelor şi obiectivelor militare din câmpul tactic. Se ştia că partea sovietică dispune de o numeroasă aviaţie de asalt şi aceasta trebuia neutralizată rapid pentru a deschide calea diviziilor de infanterie. Nu se pot duce acţiuni de amploare fără un cer deschis şi aviaţia de vânătoare trebuie în mod obligatoriu să fie sprijinită de artileria antiaeriană, mai ales când se află pe aerodromuri şi este neputincioasă.

Culmea este că a fost una din cele mai mari infuzii de armament de calitate, dar istoriografia contemporană vrea cu orice preţ să minimalizeze acţiunile germane pe linia aprovizionărilor cu tehnică militară. Sunt căutate tot felul de formule şi s-a găsit varianta că au fost livrate în special arme antiaeriene pentru că Reich-ul dorea cu orice preţ protejarea petrolului românesc. Se observă că principalele tunuri din punct de vedere numeric au fost cele antitanc şi erau la nivelul epocii europene. Este adevărat că nu mai făceau faţă tancurilor tip T-34, dar chiar partea germană a minimalizat informaţiile sau n-a ştiut de existenţa monştrilor metalici ai lui Stalin. Erau utile şi în lupta cu mitralierele din care partea sovietică avea din belşug.

Este adevărat că existau restanţe ale părţii germane la tehnica antiaeriană, dar militarul Hans Roth din Divizia 299 infanterie germană se plângea de atacurile avioanelor sovietice şi nu existau suficiente guri de foc de calibru mic pentru protejarea trupelor Wehrmacht-ului. Industria Reich-ului lucra încă în regim de pace şi nu putea să satisfacă toate cererile. Nici cu ajutorul capturilor nu se realiza o umbrelă antiaeriană eficientă.