Anul 1941. Europa a fost cuprinsă de febra unui nou război mondial şi era evident că nu este prea mult loc pentru două puteri terestre pe un continent atât de mic. Orice observator civil sau militar putea să intuiască declanşarea unor ostilităţi între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică. Urma să fie o confruntare pe viaţă şi pe moarte între cele două ramuri ale socialismului, viitorul popoarelor europene nefiind prea fericit în ambele variante de victorie. Ambele tabere au făcut pregătiri militare intense, dar cei care au îndrăznit primii să atace au fost germanii, cantităţile de armament şi muniţii aduse spre est fiind mult mai mici în raport cu ceea ce deplasau sovieticii de la distanţe uriaşe.

Diviziile de tancuri au reuşit să realizeze manevre rapide de învăluire, să ducă un adevărat Blitzkrieg, şi înaintarea a fost cu greu oprită în faţa Moscovei şi a Leningradului de combinaţia Armata Roşie – iarna aspră. Această înaintare rapidă a generat multe mituri în istoriografia mondială şi o astfel de poveste spune că trupele lui Iosif Stalin erau prost dotate cu armament şi mai era şi de calitate jalnică în raport cu ceea ce aveau germanii trimişi la asalt cu măreţele realizări ale industriei lui Adolf Hitler. Oare să fie adevărate aceste credinţe?

Chiar dacă toţi observatorii sunt cu ochii după tehnica motorizată, tot infanteria trebuie să deschidă drum prin liniile inamicului şi apoi să protejeze blindatele. Soldatul sovietic avea ca armă de bază renumita puşcă Mosin-Nagant de calibrul 7,62 mm, cea care se afirmase şi pe câmpurile de bătălie ale Primului Război Mondial. Era ceva foarte simplu, robust, care suporta gerul, noroiul şi mânuirile brutale din partea unor oameni prea puţin instruiţi la capitolul întreţinerea armamentului. Industria stalinistă oferea şi o variantă nouă începând din 1931, mai uşoară. Exista şi varianta tip carabină pentru cavalerie. Chiar dacă istoricii contemporani cam strâmbă din nas atunci când se scrie că soldaţii erau înzestraţi cu puşti cu încărcare manuală, trebuie să se ţină cont că şi luptătorii germani au primit cele mai multe arme din această categorie. Puştile sovietice erau renumite prin precizia deosebită şi adăugarea unor lunete destul de simple permitea un tir de calitate până la 900 m. S-a pus accent deosebit pe ochirea ofiţerilor şi lunetiştii au făcut ravagii încă din primele zile de război, mai ales că aceştia erau fanatizaţi de ideologia comunistă. Militarii români au apreciat tehnica de captură şi au folosit-o pentru tragerile precise. Cartuşul 7,62x54 mm R este folosit şi astăzi în spaţiul ex-sovietic, chiar dacă variantele mai uşoare de gloanţe au demonstrat că pot provoca răni mai grave.

Infanteristul sovietic avea în dotare şi puşti de tip SVT-38 şi SVT-40, ceea ce nu exista în diviziile Wehrmacht-ului. Erau puşti semiautomate, soldatul nefiind obligat să mai manevreze închizătorul după fiecare tragere şi astfel nu mai era pierdută linia de ochire. În plus, magazia armei avea 10 cartuşe de calibrul 7,62 mm, dublu faţă de ce puteau opune ostaşii germani, români sau finlandezi.

Mult mai periculos în luptele apropiate era pistolul-mitralieră, o mitralieră clasică redusă la cea mai uşoară formă. PPD-34 avea un încărcător cu 71 de cartuşe şi era devastator în cazul în care se realiza surprinderea la mică distanţă a unui detaşament inamic. Lansarea a 13 gloanţe pe secundă asigura o ploaie de metal spre ţintele umane ce nu aveau vreun sistem de protecţie. O astfel de mitralieră uşoară putea să secere un pluton întreg în condiţii ideale şi o subunitate românească a fost nimicită. Armele de captură erau apreciate de către militarii Axei şi numai diferenţele de calibru n-au permis adoptarea lor pe scară largă. Istoricii de astăzi scriu că erau cartuşele slabe, de pistol, dar acestea erau suficient de puternice pentru uciderea oamenilor pentru că luptele se duceau la distanţe apropiate.

Cartuşul de pistol nu permitea un tir precis la distanţe mari şi aici interveneau trăgătorii cu puşca-mitralieră. Varianta DP 1928 folosea cartuşul clasic de calibrul 7,62 mm şi un încărcător avea 47 de lovituri. Era uşor de manevrat de un singur om în timpul luptelor, dar avea nevoie de ajutoare pentru transportarea muniţiei.

Nici la capitolul mitraliere nu se stătea rău. Infanteria se simţea protejată atunci când deschidea focul clasică Maxim M1910, verificată pe câmpurile de luptă ale primei conflagraţii mondiale şi apoi pe cele ale războiului civil. Chiar dacă era grea de 69 kg, putea să fie uşor mutată într-o altă poziţie pentru că era dotată cu roţi. Era renumită prin faptul că rar se bloca şi putea să lanseze spre inamic până la 600 de gloanţe pe minut. Rezervorul de apă permitea un tir îndelungat fără să mai fie nevoie de schimbarea ţevii aşa cum se întâmpla la mitralierele cu răcire cu aer precum MG-34.

Infanteria sovietică mai avea un secret bine păstrat: aruncătoarele de mine. Acestea au fost definite drept tunul săracului, erau arme cu ţeava lisă şi care puteau satura terenul din faţa propriilor trupe cu o mare cantitate de bombe. Cadenţa ridicată era posibilă pentru că pentru propulsie se folosea puţin explozibil şi nu frecarea corpului bombei cu pereţii ţevii genera mai puţin căldură în raport cu frecarea de ghinturi. Tirul curb permitea lovirea soldaţilor ascunşi în tranşee sau după obstacole, mitralierele fiind foarte vulnerabile. În plus, bombele de aruncător nu aveau forţă suficientă să pătrundă în sol şi schijele rezultate zburau paralel cu pământul şi soldaţii culcaţi puteau să fie loviţi. Spărturile metalice aveau forme neregulate şi generau răni cumplite în raport cu cele generate de gloanţe. Aruncătoare de mine existau şi în tabăra Axei, dar Iosif Stalin a avut grijă să obţină un mare avantaj faţă de inamic. Diviziile de infanterie au primit aruncătoare de calibrele 107 şi 120 mm, acesta din urmă impresionând în mod deosebit şi a fost copiat de către partea română prin studierea pieselor de captură. A fost un efort intelectual şi tehnic deosebit în lipsa documentaţiei.

Războiul a demonstrat că proiectilele aruncătoarelor de calibru mic (50 sau 60 mm) nu sunt destul de distrugătoare pe câmpul de luptă. Satisfacţie deosebită au dat bombele aruncătoarelor de la calibrul 80 mm în sus.

Tancul este însă un pericol mortal pentru unităţile de infanterie, mai ales dacă sunt surprinse în formaţii dense şi în teren descoperit. Generalii au fost obligaţi să ceară tunuri care să distrugă orice maşină blindată şi să fie suficient de uşor ca să însoţească trupele în asalt. Uzinele staliniste au livrat tunul de calibrul 45 mm, foarte util şi la vânarea mitralierelor adăpostite cu grijă. Putea să fie pus în mişcare cu ajutorul oamenilor şi proiectilele erau bune în lupta împotriva carelor blindate şi împotriva infanteriei. Trupele române l-au adoptat pe măsură ce capturau din ce în ce mai multe şi a fost folosit pentru modernizarea tehnicii blindate. Nu exista vreun tun în lume care să-i răpească primul loc dacă se ţine cont de masă, înălţime, putere de foc şi simplitatea concepţiei.

Tunul a rămas arma favorită a luptătorilor sovietici pentru că oferea o mare putere de distrugere, mai ales atunci când se realiza o densitate corespunzătoare.

Piesele de bază erau cele de calibrul 76,2 mm, suficient de uşoare pentru a însoţi infanteria. Aveau o cadenţă ridicată şi obligau infanteria inamică să se ascundă cât mai repede. Au fost apreciate în mod deosebit de germani şi piesele model 1936 au fost adoptate pentru tirul antitanc, Pak 36 (r) făcând ravagii printre blindatele britanice ce acţionau în Africa de Nord. Nu se poate discuta de o lipsă de calitate la tunurile de calibrul 76,2 mm.

Terenul nu este plat peste tot şi s-ar putea ca vrăşmaşul să fie ascuns în tranşee şi alte fortificaţii de campanie, proiectilul de 76,2 mm fiind destul de neputincios. Se impunea adoptarea unui obuzier şi industria stalinistă a venit imediat cu soluţia: obuzierul de calibrul 122 mm. Hans Roth, luptător în Divizia 299 infanterie germană, era îngrozit de forţa acestor arme pe care le-au apreciat şi generalii Reich-ului. S-a dat ordin să fie produse obuze pentru acest model de armă superioară pieselor de 105 mm. Industria germană n-a reuşit până la sfârşitul conflagraţiei să producă o gură de foc care să fie comparabilă.

Nici la calibrul 152 mm nu se stătea mai bine în tabăra Reich-ului. Tunul-obuzier model 1937 avea o masă mai mică de opt tone şi putea să bombardeze ţintele cu proiectile de 43,5 kg. A fost inegalabil la această categorie şi a fost copiat în ţările din sfera comunistă.

Marea problemă a artileriştilor din război constă în faptul că inamicul încearcă prin toate mijloacele să se sustragă efectelor nimicitoare ale focului. Există mai multe metode: fortificaţii de campanie, cazemate din beton armat, dispersarea trupelor pe mari suprafeţe, retragerea forţelor principale pe aliniamente din adâncimea frontului etc. Trebuie să fie aduse în sectoarele de atac artileria de rupere şi aici proiectanţii lui Iosif Vissarionovici Stalin au găsit soluţia aproape ideală: obuzierul de calibrul 203 mm Model 1931. Proiectilele au fost testate pe fortificaţiile finlandeze şi acestea nu rezistau la loviturile directe de 100 kg. Gura de foc ajungea la 17,7 t, dar era dispusă pe şenile şi se putea deplasa în câmpul tactic. Nu avea o viteză deosebită, dar se putea sustrage tirului de contrabaterie. Este adevărat că trăgea o singură lovitură la câteva minute, dar artileriştii compensau acest defect prin realizarea de salve cu efecte devastatoare.

Specialiştii sovietici au mai observat că gurile de foc aveau performanţe în ceea ce priveşte puterea de distrugere, dar mobilitatea lăsa de dorit din cauza roţilor care aveau o suprafaţă mică de sprijin pe sol. A fost absolut normal să se găsească pneuri din cauciuc cu o lăţime sporită, soluţie care a fost aplicată sistematic şi după încheierea conflagraţiei mondiale. N-au fost uitate nici măcar piesele de captură ce mai puteau avea un rol pe câmpul de luptă.

Chiar dacă astăzi se aminteşte permanent despre rolul blindatelor sovietice în realizarea marilor manevre de străpungere şi încercuire a forţelor inamice, nu trebuie să se uite că tunurile nimiceau centrele de rezistenţă şi deschideau drumul forţelor motorizate.

Există cercetători în întreaga lume ce se ocupă numai cu lansarea şi cultivarea unor teorii plăcute pentru anumite centre de putere, deosebit de generoase cu cei ce le fac pe plac. Adevărul istoric nu mai contează şi minciuna este ridicată la rang de valoare ştiinţifică. Tezele sunt apoi amplificate de cutiile de rezonanţă aflate permanent în căutare de senzaţional. Televiziunile şi presa nu au angajaţi puşi să gândească, ci trebuie să muncească pentru obţinerea de audienţă. Internetul, mediu democratic de exprimare, permite amplificarea credinţelor de orice fel, rapid şi cu costuri minime.

A mai existat o metodă de inoculare a anumitor idei despre istoria contemporană: şcoala de toate gradele. Manualele şi profesorii repetă ceea ce le este indicat de către state prin programele şcolare. O teză spusă timp de decenii capătă o aură ştiinţifică de adevăr absolut. Sistemul de învăţământ din comunista eră nici nu cultiva libertatea de gândire şi trebuia să crezi ceea ce se spunea despre evenimentele ce-au urmat imediat după 22 iunie 1941.

Este interesant de observat un alt fenomen existent în fostul spaţiu controlat de către trupele sovietice: oamenii nu mai cred în ceea ce spun autorităţile. Mareşalii lui Stalin au fost ajutaţi să scrie tomuri stufoase de memorii, pline de date, dar cititorii le privesc cu reticenţă. Este interesant de spus că adevărul era strecurat printre sutele de teze politice, obligatorii în epocă, la care se adăugau din plin laudele la adresa unor eroi ce-au luptat sub steagul roşu.

Oamenii au tot felul de idei fixe în creier şi este foarte greu să interpeteze datele noi şi să emită judecăţi de valoare corecte.