Se consideră că omenirea a evoluat şi că în lumea contemporană trebuie să ajungă la putere numai cei ce au cunoştinţele necesare înţelegerii evenimentelor în desfăşurare şi să intuiască viitorul pentru a păstra fericirea popoarelor la valori cât mai ridicate cu un cost cât mai scăzut. Secolul al XX-lea a fost marcat de apariţia unor conducători care au demonstrat cu orice preţ că valoarea intelectuală nu contează în faţa poftelor de mărire şi glorie eternă. Au intrat în scenă oameni precum Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler, Mao şi Nicolae Ceauşescu, cei ce se considerau cunoscători a tot ceea ce se întâmplă pe planetă. Luau decizii în toate domeniile cu cea mai mare viteză şi consecinţele au fost catastrofale. Adolf Hitler se definea drept unicul călăuzitor al poporului german pentru un imperiu cu o durată de o mie de ani şi aproba orice i se părea interesant. A fost de acord cu trimiterea pe fronturi a tancurilor de tip Panzer I, dotate cu mitraliere ce aveau gloanţe cu o masă de 11,5 grame. Aceste maşini au mai crescut în modelul Panzer II şi tunul de calibrul 20 mm putea să asigure străpungerea a 20 mm de oţel la o sută de metri. Era o jucărie în luptele moderne, dar au fost produse şi folosite pentru a da impresia de forţă numerică. Panzer III era mai bine utilat prin tunul de calibrul 37 mm şi putea să lanseze proiectile capabile să treacă de 35 mm de blindaj. Erau de un primitivism ieşit din comun într-o epocă în care sovieticii montau piese de calibrul 45 mm ce aveau ca performanţă trecerea prin 42 mm de oţel înalt aliat. Nu exista tanc german care să aibă o armură atât de rezistentă. Maşinile sovietice au fost văzute în acţiune în Spania începând din anul 1936 şi ar fi fost uşor să se înţeleagă principiile gândirii staliniste: maşini simple, uşor de fabricat, şi dotate cu armament puternic. Fabricile din Reich au continuat să asambleze modele precum Panzer I, II, III şi apoi tancuri cehoslovace net inferioare celor cu stele roşii. Impresia de superioritate tehnică în raport cu cei ce erau incluşi în categoria popoarelor inferioare a dus la condamnarea la înfrângere a armatei germane. A fost mereu într-o cursă pentru a obţine superioritatea numerică şi tehnică, dar cursa a fost pierdută pentru că la putere era un lider ce nu se pricepea la problemele de tehnică şi nici nu putea să intuiască viitorul în mod corect. Totuşi, în anul 1939 s-a produs o revoluţie în lumea blindatelor sovietice şi au fost aprobate modelele KV-1 şi T-34. Tunul de 76,2 mm nu avea probleme cu un oţel gros de 72 mm la 100 m. Era un vis pentru orice tanchist şi cuirasa era deosebit de performantă la ambele modele. Nu este de mirare că sovieticii preferau să atace frontal bateriile de tunuri antitanc de calibrul 37 mm şi să le strivească în şenilele late pentru a obţine un efect psihologic cât mai mare. Scriitorul Sven Hassel a povestit că până la sfârşitul vieţii a trăit cu coşmarul scârţâitului oţelului de la tancurile T-34. KV-ul era şi mai monstruos. Există relatări ale surprinderii unui blindat german uşor şi colosul l-a spart ca pe nucă. În plus, gura de foc de 76,2 mm dispunea de proiectile ce aveau bune performanţe împotriva infanteriei şi artileriei. Proiectanţii germani au pariat pe tunuri antitanc de calibru mai mic şi cu viteză iniţială mare, dar acestea nu erau potrivite pentru lupta de arme întrunite.

Industria germană a continuat să producă modele uzate moral până la sfârşitul conflagraţiei pentru că inginerii nu reuşeau să combine la timp blindajele groase şi tunurile performante cu motoarele puternice şi fiabile. Să nu se uite că erau şi interesele firmelor să menţină liniile de producţie cu modele consacrate pentru a avea un câştig cât mai consistent prin creşterea numărului de exemplare livrate fără să mai fie necesară reutilarea fabricilor. Au apărut modele deosebit de periculoase prin modul în care s-a reuşit utilarea cu tunuri puternice şi au intrat în istorie maşinile cu supranume de prădători, legendarele Tiger şi Panther. Gura de foc era însă prea mare şi necesita o turelă cu un blindaj gros. Greutatea suplimentară şi reculul puternic al armei impuneau o cutie blindată deosebit de rezistă. Proiectilele mari şi echipajul numeros implicau creşterea dimensiunilor corpului maşinii şi totul trebuia protejat cu oţel din belşug. Masa tancului a crescut prea mult şi astfel a scăzut mobilitatea în câmp tactic. Este interesant că sovieticii au reuşit performanţa combinării rapide a turelei cu tun de calibrul 85 mm de la KV cu cutia blindată de la T-34 şi o maşină devenită uşoară prin evoluţia tehnicii a ajuns să aibă o putere de foc deosebită. În plus, producţia de serie n-a fost afectată. Adolf Hitler a dorit modele noi şi firmele s-au grăbit să-i facă pe plac, dar a scăzut drastic numărul de tancuri prezente pe câmpurile de luptă. Nu este de mirare că militarii germani au fost obligaţi să se descurce cu tot felul de arme de captură pentru a putea înfrunta valurile de asalt trimise de comandanţii sovietici şi anglo-americani. Nici acestea nu erau întotdeauna de înaltă calitate. Tancurile de origine cehoslovacă aveau proiectile cu o masă de 0,85 kg şi care treceau prin cel mult 36 mm de oţel la o sută de metri. Partea proastă era că blindajul unui T-34 era de 45 mm şi modul de dispunere a cuirasei permitea sporirea rezistenţei şi provoca de multe ori ricoşarea obuzelor. Tanchiştii sovietici puteau să profite de protecţia superioară şi să aleagă poziţii aflate la distanţe mai mari pentru a scăpa de focul precis al inamicului. Tunul de calibrul 76,2 mm făcea apoi toată treaba. Tanchiştii germani blestemau maşinile cehoslovace pentru că aveau blindajul prins în nituri şi nu sudat, micile bucăţi metalice devenind adevărate gloanţe atunci când rezistau loviturilor directe.

Armata germană a fost înfrântă chiar de Adolf Hitler, cel ce s-a înconjurat de generali dornici să-i facă pe plac şi astfel să se menţină la putere.