Se ştie că pe parcursul anului 1964 comuniştii din România au generat unele atitudini ostile Moscovei, ceea ce pentru istoricii actuali par acte de curaj şi de patriotism, de apropiere de poporul român pe care-l terorizaseră până atunci din umbra baionetelor sovietice. S-a ajuns să se scrie despre o adevărată politică de independenţă prin tratatele de istorie şi mulţi autori sunt încântaţi de schimbarea produsă în cercurile de putere ale comuniştilor locali. Ce-au făcut rău a fost impus din afară, dar aceşti oameni n-au fost răi.

Atitudinea de schimbare era dirijată în mod firesc de liderul comunist de la Bucureşti şi s-a pus în joc multă energie, chiar prea multă, de s-au enervat unii oficiali ai marii puteri de peste Prut. Oare ce se întâmpla? Era chiar atât de viteaz Dej şi a vrut să profite de vreo situaţie internaţională favorabilă? A vrut măcar să limiteze presiunea Moscovei roşii asupra ţărişoarei chinuite? Autorii contemporani sunt convinşi că respingerea odiosului Plan Valev este o dovadă de un patriotism fierbinte şi comunismul din România a început să fie unul naţional. Se pot aduce ca argumente şi îndepărtarea unor simboluri staliniste şi sovietice, mai ales renunţarea la obligativitatea învăţării limbii ruse în şcoală. Stenograma din 16 octombrie 1964 lămureşte însă semnificaţia întregii mascarade din cursul acestui an şi toate acţiunile nu aveau nici cea mai mică legătură cu fericirea poporului român. A fost o întâlnire a ambasadorului I. K. Jegalin cu liderul Dej, ambii participanţi la discuţii fiind foarte fericiţi de transferul de putere. Reprezentantul sovietic a venit urgent de la Otopeni pentru a comunica victoria grupului ce se săturase de ideile oficiale ale Kremlinului. Ce se întâmplase? La Moscova fusese detronat Nikita Hruşciov din rolul de cârmaci al comunismului sovietic în data de 14 octombrie şi ajunsese la putere Leonid Ilici Brejnev şi-a lui ceată. Spre deosebire de epoca lui Stalin, acum s-a lucrat elegant şi fără vărsare de sânge, stăpânul fiind treptat înconjurat de cei ce susţineau „schimbarea”. Spusele lui Dej sunt clare: omul de la Bucureşti era mulţumit că odiosul a căzut şi asigura noua conducere de deplina fidelitate a celor ce stăpâneau România în stil autoritar şi criminal din 6 martie 1945. Nimic altceva! Anul 1964 a fost unul de luptă politică pentru putere în URSS şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a trecut cu arme şi bagaje în tabăra Brejnev. Strategia complotiştilor a constat în cultivarea zi de zi a urii faţă de Hikita Hruşciov, de atragere treptată a multor birocraţi şi a urmat lovitura din octombrie.

Cam asta a fost pe scurt povestea eroismului din 1964 al comuniştilor de la Bucureşti. N-a existat vreo intenţie reală de îmbunătăţire a situaţiei românilor prin diminuarea fanteziilor ideologice şi prin vreo apropiere de valorile lumii libere, occidentale. Aparatul represiv rămânea pe poziţii, dar în forme mai discrete. Economia era tot sub dominaţie sovietică, marele vecin fiind în continuare principalul partener comercial în ce condiţii doreau planificatorii de la Moscova. Făcătura cu eroismul la opunerea în faţa prevederilor Planului Valev trebuie să dispară din cărţile serioase de istorie, aşa cum nici Costin Murgescu n-a fost un erou în acele vremuri. A jucat un rol la ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

România n-a avut practic o istorie în perioada 6 martie 1945 – 25 decembrie 1989, poporul fiind mereu terorizat de o grupare ascultătoare faţă de străinătate, rândurile fiind completate de toţi cei ce doreau cu orice preţ să avanseze în ierarhia aducătoare de prosperitate. Cu cât dădeau mai bine cu bâta în poporul român, cu atât le mergea mai bine. Aveau o unică obligaţie: să facă pe plac stăpânilor de la Kremlin. Nu erau de neglijat nici eventualele grupări ce urmau să preia puterea.