Se tot discută că pe vremuri, nu chiar de mult apuse, statele totalitare comuniste ofereau locuri de muncă şi oamenii sunt încântaţi şi astăzi de dimensiunile unor combinate metalurgice precum cel din Galaţi, ridicat după modelul celui de la Magnitogorsk. Mereu se spunea că lagărul socialist este fruntaş la producţia de oţel pe cap de locuitor şi ideea trebuia să intre în creierul maselor pentru veşnicie. Se pare că munca aparatului de propagandă a dat roade şi se repetă că era mai bine înainte când era oţel, dar se stătea la coadă pentru o coajă de pâine. Oare la ce era necesar atât puhoi de metal incandescent? Se va răspunde imediat că pentru ridicarea măreţelor construcţii ale socialismului. Răspunsurile sunt standardizate şi pregătite din timp. Dacă se mai deschide câte o pagină de istorie militară, se va constata imediat că regimurile comuniste ascundeau ceva interesant: produsele speciale. Forţele terestre, aeriene, navale şi strategice consumau mult oţel şi aluminiu de cea mai bună calitate. Se făcea totul pentru a se avea stocuri de materii prime, de metal sub formă de bare şi de muniţii în depozite uriaşe, diseminate pe întreg teritoriul vastului lagăr comunist. Un tun de calibrul 100 mm putea să lanseze într-un singur minut 50 de proiectile cu o masă de câte 15,6 kg, ceea ce impunea un stoc de 350 de lovituri. Arma era bună, dar se mai putea lucra la forţa de distrugere şi în 1985 au început să intre în dotarea marinei sovietice gurile de foc de 130 mm. Proiectilele erau de 33,4 kg şi câte 500 erau stocate pentru fiecare tun. Masa unei lovituri era de 86,2 kg, industria chimică livrând explozibili speciali pentru a asigura atingerea unei ţinte de la 23 km. Se înţelege de ce se tot insista cu studierea chimiei în perioada totalitară, specialiştii civili fiind doar o pepinieră pentru producătorii militari din timpul marelui război cu lumea capitalistă.

Sunt numai câteva exemple despre ce mai făceau fabricile militare cu metalul livrat, turela cu un tun de 100 mm având o masă de 35,5 tone. Se înţelege de ce economia comunistă nu dădea rezultate pentru nivelul de trai, populaţia fiind obligată să se mulţumească doar cu puţin. Cărbunele extras era transformat în cocs pentru a se asigura topirea minereului de fier şi astfel se obţinea oţelul. Urma prelucrarea superioară prin purificare cu ajutorul energiei electrice, oţelul rezultat fiind aliat cu diferite metale speciale. Lingourile obţinute ajungeau în arsenale în care li se dădea forma de tun sau de turelă. Alte cantităţi erau prelucrate pentru obţinerea de muniţii. Energia electrică necesară acestor prelucrări costisitoare era obţinută prin arderea cărbunilor poluanţi de tip lignit. A existat chiar şi centrală pe turbă, cărbune ce nu poate genera decât mult fum, dar ordinul partidului era sfânt. Aceste produse speciale erau apoi stocate în vederea unui război cu lumea capitalistă, anumite cantităţi fiind folosite pentru antrenamente. Aluminiul era un produs ce se obţinea cu costuri şi mai ridicate, dar acesta era un detaliu lipsit de importanţă la scara economiei sovietice.

Toate aceste cheltuieli nu aduceau nimic pentru nivelul de trai al sovieticilor şi al locuitorilor din lagărul socialist. Era chiar o viaţă de lagăr.