Intrarea României în prima conflagraţie mondială a şocat conducerile de la Budapesta, Viena şi Berlin pentru că noua armată nu însemna o forţă dotată pentru războiul modern, dar trebuia cumva contracarată cu trupe ce nu se găseau la faţa locului. Orice ofensivă în Transilvania însemna un dezastru pentru Austro-Ungaria pentru că la Târnăveni şi la Turda se găseau capacităţi de producţie de valoare strategică. În plus, regiunea oferea multă hrană pentru două imperii înfometate. Nu putea să fie lăsată oştirea română să obţină succesul decisiv în confruntarea continentală şi au fost concentrate trupe din belşug, luate de pe toate fronturile. A fost absolut normal ca diviziile româneşti să reculeze până pe fosta frontieră şi să înceapă lupte sângeroase în condiţiile din munţi. Ofiţerul Grigore Romalo a lăsat un volum de amintiri şi acolo spunea că germanii au jucat foarte serios şi au adus o importantă artilerie grea pentru spargerea apărării. Culmea este că piesa cea mai periculoasă era însă una austro-ungară de calibrul 305 mm şi care trăgea cu proiectile ce aveau o masă de 287 kg de metal şi explozibil. Nu era suficient de precisă, dar la puterea de distrugere nici nu prea era necesară. Valea Prahovei trebuia deschisă cu orice preţ pentru a tăia România în două şi pentru a ajunge la rezervele de petrol şi cereale şi o lovitură a nimerit în plin o companie de infanterie. Au mai rămas în stare să poarte o armă vreo treizeci de oameni din cei 157. O altă companie a avut un ofiţer mort, alături de opt oameni şi alţi cinci răniţi. Artileria română nu putea să ajute cu foc de contrabaterie şi totul depindea de noroc, neexistând material pentru adăposturi rezistente la astfel de obuze. Este interesant de spus că orice proiectil tras de inamic însemna însă o creştere a decalajului în raport cu Antanta, net superioară în resurse umane şi materiale. Din păcate, ofiţerii aliaţi nu acţionau coordonat şi abia în 1918 a fost obţinută victoria.

Sunt unii istorici din fosta Antantă şi chiar din România care spun că diviziile trimise pe frontul din Carpaţi n-au avut o contribuţie prea importantă la mersul ostilităţilor. Numai dacă stai şi te gândeşti că balaurii de calibrul 305 mm nu se aflau pe fronturile italian sau rus constaţi imediat că soldaţii aliaţi au avut şansa să se pregătească mai bine pentru viitoarele acţiuni fără să fie ameninţaţi de proiectilele grele trimise spre stâncile Carpaţilor. Orice risipire a resurselor pe vreme de război este catastrofală.

Soarta memorialistului român a fost una interesantă. A participat la campania din 1917 şi apoi a plecat în Franţa pe front. A scăpat de gloanţe şi obuze, dar a fost răpus de tuberculoză după conflict. Microbii făceau ravagii şi nici astăzi nu se lasă învinşi prea uşor.